Victoria și Victor

Îți tremură picioarele? E normal. Curtezi pe cineva care nu numai că-ți poartă numele, dar are un fel de-a se îndepărta tocmai când crezi că te apropii. Ai genunchii nesiguri? Și asta e normal. Comanda de la centru trece prin mai multe filtre înainte de-a ajunge la organul care execută. Pulsul o ia razna? Nimic surprinzător, câtă vreme nu ești compus din circuite și programat pentru infailibilitate. În plus, știi că mariajul cu Victoria nu va însemna pecetluirea unei iubiri, ci mai degrabă instalarea armoniei într-o familie lărgită prin care cutreieră zgomote, gânduri rele egoism și răzbunări. Va fi o armonie de fațadă, firește. Taberele nu se vor topi una într-alta după nuntă și nu vor fraterniza în îmbrățișări, fiindcă orgoliul are obiceiul să nu-și lase victimele din brațe. Victor gonește după Victoria împins din spate de martorii de pe margine, dar și de cavalerii de onoare Horia și Florin, care neteziseră drumul spre cucerire cu o zi mai devreme.

Sunt doar o parte dintre lucrurile care circulă amețitor prin mintea lui Victor Crivoi în meciul cu Harri Heliovaara. Lângă ele se insinuează, cu perfidie de reptilă, un altul: că a fost chemat să țină locul unui tiz care a preferat să stea departe de Cupa Davis. Crivoi joacă la Cluj în urma refuzului unui Hănescu obișnuit să doarmă tot mai des în patul suficienței. El are, în consecință, ceea ce se cheamă conștiința suplinitorului, a unui om chemat să facă muncă de provizorat fiindcă titularul a optat pentru dezicere. Pe lângă asta, publicul dezvoltă reflexul de-a comuta pe contrafactual la prima adiere a eșecului. („Ehe, dac-ar fi fost Hănescu, altfel ar fi stat lucrurile”.) Mai poți juca bine și constant în aceste condiții? Doar dacă ai blindaj de teuton și memorie capabilă să evacueze pe loc detaliile neconvenabile. Sau dacă poți să intri în transă psihică și să pui între paranteze agenda plină de impurități a tenisului din România.

Până la urmă, Victor a cucerit-o pe Victoria și a ferit echipa de Cupa Davis de retrogradare. Moliciunea celulei valahe de care vorbea Maiorescu a fost infirmată după aproape patru ore și jumătate de chin. E bine totuși să admirăm cu măsură și să felicităm selectiv. Pe Victor Crivoi pentru robustețe mentală, pe Horia Tecău și Florin Mergea fiindcă au făcut posibil succesul colegului. Crivoi a izbutit o răsucire de om revoltat și s-a întors din drumul spre înfrângere când puțină lume mai păstra iluzii și speranțe. Nu-i deloc simplu pentru un latin să revină de la 1-4 în setul decisiv în fața unui aisberg, fie el și în curs de topire. Victor Crivoi a avut energie și încredere în timpul meciului, spontaneitate și umor după încheierea lui. Pădurea de mâini care l-au aruncat în aer e materie primă pentru o fotografie ce poate candida la un premiu. Însă ea nu poate face să dispară pădurea de griji, frustrări, interese și resentimente în desișul căreia tenisul românesc e condamnat la plafonare. Brâncuși s-a despărțit de Rodin cu niște vorbe celebre: „Nimic nu poate crește la umbra copacilor mari”. Victor Crivoi a adus un strop de lumină, dar pentru un zbor în toată regula nu-ți ajunge un petic de cer zărit printre copaci.