Victoria, zeița înfrângerii

Arheologii și istoricii vor bombăni ultragiați. Ce titlu e ăsta?
Și cât de străină trebuie să-ți fie mitologia ca să faci o asemenea
gafă? Înaripata Nike e tocmai opusul înfrângerii. La Luvru sau în
ruinele din Efes, vigoarea ei sculpturală respiră izbândă prin
fiecare centimetru de piatră. Nike înseamnă victorie, la fel cum
Einstein înseamnă geniu, iar Marcel Răducanu dribling. Cine încurcă
borcanele culturii trebuie trimis la reciclare. Să nu ne pripim,
totuși. Să urcăm în timp și să coborâm pe trupul statuii. Să lăsăm
evantaiul aripilor care flanchează torsul fără cap și să pornim în
jos, spre augustele picioare ale zeiței. Vom constata că, în timpul
incursiunii, decorul se schimbă. Degetele cu nisip în crăpături nu
mai sunt linse de soare, ci s-au ascuns într-o pereche de încălțări
fermecate. Ne frecăm la ochi. Am trecut din arta antică în
pantofăria contemporană și de la Samothrace la Paris. E tot vară,
tot zăpușeală și tot un turnir al zeilor. Numai că unul dintre zei
e bolnav și n-are voie s-o spună. Trebuie să simuleze forța și să
alerge spre victorie având legate de glezne ghiulelele
înfrângerii.

În miezul încins al lui 1998, zeul e cocoșat de povara propriei
identități. Ar fi preferat să rămână Luiz Nazario da Lima, așa cum
îl chema când Sonia, mama lui divorțată, l-a luat de mână (nu, nu
de aripă) și l-a proptit în ușa clubului São Cristovão, poftindu-l
să joace acolo fotbalul început prin favelhas. Ar fi preferat să nu
fie Ronaldo și să nu se numere printre prizonierii unui contract
amețitor. Ar fi preferat să n-o cunoască pe Nike în versiunea de
secol douăzeci. Căci slujitorii lui Nike cea mutată din Olimpul
străvechimii în Himalaya businessului tocmai săvârșiseră o
somptuoasă siluire în grup. Victima? Naționala de fotbal a
Braziliei, mitizată frenetic și obligată prin clauze precise la
genialitate și sclipiri cu fiecare apariție. La vremea aceea, Nike
pompează cisterne de bani în mitul brazilian și așteaptă profituri
pe măsură. Iar pana cea mai de preț la pălăria afacerii e, firește,
Ronaldo. Prezența atacantului pe teren e sacrosanctă și nu face
obiect de negocieri. Atentă la detalii, Nike pregătește o pereche
de ghete personalizate pentru Ronaldo și un alt contract lovit de
gigantism, în virtutea căruia televiziunea care transmite meciurile
Braziliei la Cupa Mondială din Franța 1998 se angajează să difuzeze
cinci prim-planuri pe meci cu magicele încălțări.

Pe 12 iulie 1998, Nike își trădează numele. Victoria pune capul pe
butucul înfrânților. „Vae victis”, se înfioară cult tribunele.
Ronaldo nu știe latină și de aceea vuietul nu-l șochează. El știe,
în schimb, altceva: că a devenit un bun perisabil, cu tot carul lui
de talent. Încălțându-l, Nike l-a potcovit. Mai precis, l-a somat
să joace în finala cu Franța, chiar dacă venea după o noapte
nedormită și după o criză de epilepsie confirmată de Roberto Carlos
și Leonardo. Ghetele trebuiau văzute de toată planeta, chit că
fotbalistul dinăuntrul lor era palid și sleit. În formația de
start, antrenorul Zagallo îl anunțase deja pe Edmundo, al cărui
nume apăruse și pe tabela lui Stade de France. Numai că, vorba lui
John Lennon, viața e ceea ce ți se întâmplă când ești ocupat cu
făcutul altor planuri. Luis Alexandre, reprezentantul firmei Nike,
l-a tras deoparte pe Edmundo, fără acceptul inutilului Zagallo, l-a
îmbrâncit pe teren pe Ronaldo și i-a susurat cu accent
sud-american: Just do it. Ronaldo s-a conformat, a fost cel mai
slab de pe teren și a ajutat Franța să bată Brazilia cu 3-0. Zeița
victoriei a fost agentul înfrângerii. Asta a uitat Ronaldo să spună
săptămâna trecută, la retragerea din fotbal. Emoția și perdeaua de
ceață de pe memorie l-au făcut să-și numere greșit morțile. Ronaldo
a murit prima dată la finala Cupei Mondiale din 1998, după un viol
publicitar cu perversiuni.