Arheologii și istoricii vor bombăni ultragiați. Ce titlu e ăsta? Și cât de străină trebuie să-ți fie mitologia ca să faci o asemenea gafă? Înaripata Nike e tocmai opusul înfrângerii. La Luvru sau în ruinele din Efes, vigoarea ei sculpturală respiră izbândă prin fiecare centimetru de piatră. Nike înseamnă victorie, la fel cum Einstein înseamnă geniu, iar Marcel Răducanu dribling. Cine încurcă borcanele culturii trebuie trimis la reciclare. Să nu ne pripim, totuși. Să urcăm în timp și să coborâm pe trupul statuii. Să lăsăm evantaiul aripilor care flanchează torsul fără cap și să pornim în jos, spre augustele picioare ale zeiței. Vom constata că, în timpul incursiunii, decorul se schimbă. Degetele cu nisip în crăpături nu mai sunt linse de soare, ci s-au ascuns într-o pereche de încălțări fermecate. Ne frecăm la ochi. Am trecut din arta antică în pantofăria contemporană și de la Samothrace la Paris. E tot vară, tot zăpușeală și tot un turnir al zeilor. Numai că unul dintre zei e bolnav și n-are voie s-o spună. Trebuie să simuleze forța și să alerge spre victorie având legate de glezne ghiulelele înfrângerii.
În miezul încins al lui 1998, zeul e cocoșat de povara propriei identități. Ar fi preferat să rămână Luiz Nazario da Lima, așa cum îl chema când Sonia, mama lui divorțată, l-a luat de mână (nu, nu de aripă) și l-a proptit în ușa clubului São Cristovão, poftindu-l să joace acolo fotbalul început prin favelhas. Ar fi preferat să nu fie Ronaldo și să nu se numere printre prizonierii unui contract amețitor. Ar fi preferat să n-o cunoască pe Nike în versiunea de secol douăzeci. Căci slujitorii lui Nike cea mutată din Olimpul străvechimii în Himalaya businessului tocmai săvârșiseră o somptuoasă siluire în grup. Victima? Naționala de fotbal a Braziliei, mitizată frenetic și obligată prin clauze precise la genialitate și sclipiri cu fiecare apariție. La vremea aceea, Nike pompează cisterne de bani în mitul brazilian și așteaptă profituri pe măsură. Iar pana cea mai de preț la pălăria afacerii e, firește, Ronaldo. Prezența atacantului pe teren e sacrosanctă și nu face obiect de negocieri. Atentă la detalii, Nike pregătește o pereche de ghete personalizate pentru Ronaldo și un alt contract lovit de gigantism, în virtutea căruia televiziunea care transmite meciurile Braziliei la Cupa Mondială din Franța 1998 se angajează să difuzeze cinci prim-planuri pe meci cu magicele încălțări.
Pe 12 iulie 1998, Nike își trădează numele. Victoria pune capul pe butucul înfrânților. „Vae victis”, se înfioară cult tribunele. Ronaldo nu știe latină și de aceea vuietul nu-l șochează. El știe, în schimb, altceva: că a devenit un bun perisabil, cu tot carul lui de talent. Încălțându-l, Nike l-a potcovit. Mai precis, l-a somat să joace în finala cu Franța, chiar dacă venea după o noapte nedormită și după o criză de epilepsie confirmată de Roberto Carlos și Leonardo. Ghetele trebuiau văzute de toată planeta, chit că fotbalistul dinăuntrul lor era palid și sleit. În formația de start, antrenorul Zagallo îl anunțase deja pe Edmundo, al cărui nume apăruse și pe tabela lui Stade de France. Numai că, vorba lui John Lennon, viața e ceea ce ți se întâmplă când ești ocupat cu făcutul altor planuri. Luis Alexandre, reprezentantul firmei Nike, l-a tras deoparte pe Edmundo, fără acceptul inutilului Zagallo, l-a îmbrâncit pe teren pe Ronaldo și i-a susurat cu accent sud-american: Just do it. Ronaldo s-a conformat, a fost cel mai slab de pe teren și a ajutat Franța să bată Brazilia cu 3-0. Zeița victoriei a fost agentul înfrângerii. Asta a uitat Ronaldo să spună săptămâna trecută, la retragerea din fotbal. Emoția și perdeaua de ceață de pe memorie l-au făcut să-și numere greșit morțile. Ronaldo a murit prima dată la finala Cupei Mondiale din 1998, după un viol publicitar cu perversiuni.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER