Ne-am obișnuit ca, atunci când joacă naționala, să fie Revelionul presei. Aprindem artificii peste tăcerea din teren și așteptarea din redacții. Nu se întâmplă mai nimic, edițiile se închid devreme, e liniște. La asta ne-a dus lipsa rezultatelor.
Nu a mai fost cazul și săptămâna asta. Ne-am mărit pieptul la fiecare respirație a lui Marica, nasul lui Chiricheș și-a găsit locul în mitologii, lângă călcâiul lui Ahile, ne-am speriat de grecii bărboși și aspri ca o armată de chiparoși, dar l-am văzut pe Maxim ca flacăra olimpică, gata să provoace un incendiu mitic între vreascurile Eladei. Povești.
Pițurcă încă nu a înțeles că flerul își are rostul la sfârșitul unei construcții, și nu ca început al ei. Pot pricepe titularizarea lui Lobonț, datorită experienței superioare celei a lui Pantilimon, plus atuul că i-a confirmat de fiecare dată încrederea antrenorului. Am înțeles cu toții, ulterior, prezența lui Cociș în primul ’11’: a fost justificată de nervozitatea lui Lazăr. Suntem nevoiți să îl acceptăm pe Stancu: a fost printre cei mai activi și este omul care ne ține în viață. Dar Torje? Ce „feeling” l-a trimis în prima echipă? Dar pe Tănase ce presentiment l-a ținut pe teren?
Naționala asta s-a transformat de mult într-un teatru al cruzimii, în care 11 personaje se află veșnic în căutarea unui autor. În cazul de față a unui antrenor. Ce ciudată e viața. Barajul cu grecii îl poate confirma definitiv pe Pițurcă, cu toate capriciile și încăpățânările lui, sau îl poate scoate pe veci din agenda noastră.
Mai avem o mică șansă. Altfel, de la jocul cu Ulise, vom reveni la jocurile de culise. Întoarcerea acasă va fi de coșmar. Aici ne așteaptă România (la) TV.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER