Am vaga intuiție că meciurile astea nu ne fac bine. Calificările astea „naționale” ne țin cumva departe de noi, sunt un fel de fugă de sine. Vin ca un tsunami de nicăieri, ne lăsăm duși de val, iar în urmă contabilizăm istorii și geografii dispărute. Atâta timp cât nu avem vocația construirii temeinice, valurile astea de entuziasm nu vestesc decât finaluri extatice, dar finaluri. Finaluri și nu finale!
Am senzația că transformăm totul într-un război. Orice meci e o luptă în tranșee, orice campanie o întâlnire cu ceasul istoriei mici. Acel L’enfer C’est Les Autres al francezilor a fost făcut pentru noi. Suntem toți în război cu toată lumea. Joi, vor juca la București The Good, The Bad and The Ugly. Îi așteptăm pe Lampard, Terry și Benitez în noua noastră Posadă cu nume englezit, National Arena. Centrul Vechi își va mări brusc numărul de stele, crâșmele își vor mări urgent tarifele, fetițele își vor mări primăvăratic șlițurile. Sărută-ți copile părinții și frații… Îi vom primi cum se cuvine.
Am impresia că am uitat, dacă am știut vreodată, să ne bucurăm cu… bucurie. Abia așteptăm să urlăm ca ieșiți din minți, suntem nerăbdători să răcnim unul la altul și, împreună, la vecinu’, la vecina, spre oficială, Peluza Nord la Peluza Sud, la nocturnă și la bișnițarul care ne-a vândut la suprapreț un loc atât de aproape de Lună. Zombie Nation.
Urmează un simplu meci. Și un nou prilej să avem zâmbetul pe buze. Atâta doar: să nu fie Chelsea Smile.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER