E o dihanie care guvernează tot ce respiră românește. Spațiul ăsta public, impersonalul „se”, se face, se drege, se aude. Locul ăsta în care aducem la comun până și numerele prime. Sfera asta în care, dacă nu ești, atunci ori ești statuie cu flori pe soclu, ori ești fugit în lume, ori esti în drum spre canonizare. Sufletul ăsta care ne-a ținut în viață atâta amar de lume, dar care ne și condamnă la veșnica egalitate cu noi. Aici e și miza a tot ce se întâmplă în ultima vreme la nivel înalt și în fotbal.
Dihania asta s-a împărțit și s-a zvârcolit după condamnarea lui Becali. Unii își freacă mâinile, alții răsuflă ușurați, unii se văd deja aruncați într-un sevraj al normalității. La fel se vor cutremura și după finalizarea „Dosarului transferurilor”, și după „Valiza”, și după „Mitică vs Craiova”. La un moment dat, „chiloții Elodiei” vor face victime și în fotbal. Nu despre circul nebunilor este totuși vorba aici, nu despre cât de drepte sunt sentințele și nici despre cât de corect este actul de justiție. Problema este consecința acestor termene, amânări și verdicte. Există vreuna pe termen lung?
Suntem corupți endemic, deși nu toți cărăm valize în bagajul nostru zilnic. Suntem pervertiți, deși cei mai mulți dintre noi nu ne-am transferat nici măcar banii dintr-un cont în altul. Singura greșeală capitală este să negi dihania. Becali nu e închis, ci umblă liber printre noi, iar pentru asta nu are leac nici mama DNA-ului. Ieșirile astea din scenă, dictate de procurori și instanțe, nu vor schimba niciodată nimic. Sigur, un stat de drept are nevoie de lege și garantarea ei. De un act de justiție. Și așa trebuie să fie. Dar nicio Înaltă Curte nu ne va curăța vreodată vintrele.
Suntem veșnic drepți în fața noastră, pentru că avem DNA-ul în ADN. Compromisul l-am făcut cu mii de ani în urmă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER