Fă, Steluțo, de titluri îți arde ție?

Cândva, fotbalul era cunoscut ca singurul sport care poate fi povestit. Și dacă e poveste, sunt legende și începuturi. Conte Verde, Minunea de la Berna, Pele 1000, golul fantomă al lui Geoff Hurst, La Mano de Dios, călcâiul lui Madjer, parabola lui Van Basten, voleul lui Zidane. Lista e, desigur, subiectivă și deschisă.

Pentru noi a fost „apără Duckadam”. Că ne place sau nu, 7 mai 1986 este începutul erei noastre în fotbal. Ziua în care Marduk i-a tăiat capul lui Tiamat și timpul a început să curgă. Noaptea totemică a fotbalului românesc. Au trecut 28 de ani și vor mai trece. Poate zeci, poate sute, poate până la sfârșitul vremurilor. Pentru că, fără a fi ireverențioși, eroii de la Sevilla nu sunt doar o binecuvântare, ci și un blestem. Am sentimentul că, și dacă vom fi martorii Apocalipsei, AMR 3,2,1, noi tot vom sărbători Sevilla ’86.

Cândva, fotbalul era cunoscut ca singurul sport care poate fi povestit. Azi am eșuat în recorduri și statistică. Despre simplă statistică este vorba și în titlurile astea ale Stelei. Steaua 2014 este campioana celui mai urât și mai trist sezon pe care mi-l amintesc. Fără istoric, fără poveste, fără nimic. Doar un povârniș neîntrerupt, o cădere în gol la finalul căreia cine a pus moțul a ridicat trofeul.

Vă întrebați ce legătură este între Duckadam și Tănase? Niciuna. Așa cum nu văd nicio asemănare nici între țurca noastră cea de toate zilele și fotbalul civilizat din Europa. Vom trage linie, ca de fiecare dată, la toamnă. Atunci când, peste băltoaca asta puturoasă a Ligii 1, o distinsă și nobilă doamnă va pluti și, într-o atmosferă de vodevil, ne va scuipa semințe peste trofee, patimi, bucurii și vieți: „Fă, Steluțo, de titluri îți arde ție?”