Uneori e nevoie de așa ceva, așa că… puțină răbdare!
Obiectivitatea este, paradoxal, cea mai mare necunoscută a unei societăți – precum cea în care trăim – ahtiate după rigoare, „arheologie” și „drepturi de autor”. Vânăm cu sete virgula, sursa, izvorul, cu atât mai mult cu cât semnele de punctuație încep să fie raritate. O lume care trăiește în flux continuu pe site-urile de, vezi Doamne, socializare… Vrem să spunem adevărul în același mod în care ne amintim că 1+1=2, deși parcă am băga și aici o alunecare.
Nu, adevărul nu are nimic de-a face cu impersonalul, obiectivitatea are haina ei de subiectiv. Martinovic a avut adevărul de partea lui când a sărit să îl apere pe Galamaz în fața huliganului de la Ploiești, la fel de bine cum arbitrul a avut tot dreptul și obligația să îl elimine pe Martinovic pentru că și-a făcut singur dreptate. Nu e nicio contradicție în asta, nimic ilogic.
La fel și în cazul lui Cadu. E firesc reflexul lui Hizo de a-l apăra pe Milanov în fața crampoanelor lui Cadu. Cum la fel de normal este și zidul ridicat de Paszkany în întâmpinarea contraofensivei. Ce nu pricep este orbirea instantanee atunci când vine vorba despre un recidivist. E clar că violența prin repetiție practicată de Cadu are girul șefilor, altfel nu s-ar mai repeta. Când prietenul tău greșește, îi iei apărarea în fața lumii, dar îl tragi de urechi în particular. Dacă „faultul” se repetă, îi arați roșu direct.
Dar astfel de nuanțe sunt inutile într-o ligă care începe să semene din ce în ce mai mult cu una a haiducilor. Toma Alimoș dă cu pumnul pe neve, iar Iancu Jianu face recurs la comisii.
Cadu nu merită o amânare. Cadu nu merită nouă etape de suspendare. Cadu atentează la siguranța omului de rând din Liga 1. Și e recidivist. Cadu trebuie oprit. Dar cine să fie boierul care să facă asta, când dintre pădurile de microfoane răsar după fiecare etapă urmași ai lui Andrii Popa și judecători fără virgule. Punem punct și ne facem drum la stomatolog.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER