Rusul ăla chelios pune capăt partidei și talentului nostru de a găsi conspirații mondiale chiar și unde ele nu sunt. 50 de mii de suporteri se îndreaptă spre case, baruri sau șaormerii, să se simtă bine. Fericirea e un lucru mărunt? Poate că da, dar să nu le-o spuneți doamnelor și domnișoarelor.
Ajung acasă odată cu ultimii rătăciți. Își poartă cu seninătate povara lucrurilor mărunte. S-au obișnuit. Mă grăbesc să revăd meciul, să mă debarasez de vânzoleala aia de aeroport și zgomotul de avioane care decolează la fiecare atac al lui Adi Popa și aterizează la fiecare ratare a lui Tănase. Vreau să îmi cern impresiile. Știu că un meci pe stadion nu va semăna niciodată cu unul la TV, așa cum o ‘nocturnă’ ar fi întotdeauna mai spectaculoasă decât aceeași partidă jucată la lumina zilei.
Încep reluările și noaptea mea lungă. Rudy Wetzer, dacă nu mă înșel, îi șoptea cândva lui Ioan Chirilă marele păcat al ziariștilor din zilele noastre: „Știți ce greșiți? Că faceți cronica rezultatului, și nu cea a meciului”. Rusescu și Latovlevici îl confirmă și iau spuma zilei. Undeva, târziu în noapte, Szukala bagă o nouă alunecare, șterge orice urmă de Hazard, îndepărtează orice Mata-pata, degajează orice minge. Uriașul ăsta, când polonez, când neamț, e impecabil. Imperial. O dată, și încă o dată.
Cineva spunea că cine are chemarea fericirii o găsește și acolo unde ea nu este. Steliștii și-au reamintit numele ei și o văd și în accidentarea lui Nikolic, și în fluierăturile la adresa lui Dodel. Merită o noapte albă și câteva reluări cu „Țucala”. Dar și astea sunt lucruri mărunte.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER