Nu știi dacă să plângi sau să te bucuri pentru remiza asta. Nu știi dacă să blestemi cu toate înjurăturile pe care le știi, dar îți aduci aminte că ungurii ne bat până și la capitolul ăsta.
Te gândești dacă să îl numești pe Mutu erou, dar îți aduci aminte de lejeritatea cu care l-a egalat pe Hagi. Ce nedreaptă e viața!
Te întrebi dacă Stancu e turc de felul lui, de încă nu a găsit niciun răspuns la ratarea aia.
Te miri când îl vezi pe Torje alergând și te întrebi dacă nu cumva sunt ceilalți care aleargă pe lângă el.
Te revolți în fața seninătății (nesimțirii?) lui Grozav. Oare de ce avea tricoul imaculat în grozăvia aia de noroi?
Îți vine să-ți crăpi țeasta când vezi că nici măcar Goian nu mai stăpânește lovitura de cap.
Încerci să înțelegi ce limbă vorbește Tamaș, de a pasat mai mult cu adversarii.
Cauți un punct de sprijin tocmai spre Roma aia care ne-a dat viață, când îl vezi pe Radu Ștefan cum bâjbâie nedumerit sub tricoul ăla prea larg.
Rămâi interzis când îl vezi pe Tătărușanu ca o domnișoara veșnic surprinsă fără desuuri.
Nu știi, te gândești, te întrebi, te miri, te revolți, încerci, cauți. Și afli că, de fapt, naționala asta a exportat caterinca dâmbovițeană în fotbalul lumii.
Iar peste toți rămâne Pițurcă, cel care scapă mereu, dar ne condamnă de fiecare dată. Rămânem prizonieri în pițurcile caudine, pedepsiți etern la pacea rușinoasă cu soarta și norocul nostru.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER