Avem o vorbă și o situație. Vorba spune așa: când stai prea mult cu cei săraci cu duhul, riști să ajungi ca ei. Situația o găsim în Ghencea. Au trecut șapte ani de la ultima hegemonie trâmbițată dintre gulere înalte și frunți înguste, dar molima trufiei începe să facă iar ravagii. Rezultatul? O minunată polifonie, cam ca între taina crucilor de la palat și interzicerea dreptului la muncă al jurnaliștilor incomozi.
E cel puțin surprinzător cum a căzut Reghe în capcana asta. Te-ai fi așteptat de la un viitor campion să aibă alură, anvergură, pas ușor, vorbă domoală, detașare. Cu alte cuvinte, să aibă un „aer” fără a face atmosferă. Când colo, ești lovit cu libertăți ca pe Lizeanu, dreptul de a constata „realitatea”: „Nimeni nu ne poate sta în cale”. Ai fi crezut că un fost jucător, cu o carieră decentă într-un fotbal sobru și corect, va putea să se autodetermine în lumina succesului. Când colo, ți se bagă pe gât mici potlogării televizate: „Titlul 24 va fi urmat de 25, 26…”
Am mai văzut derapaje din astea. Am văzut bufoni alb-roșii pregătindu-se pentru Liga Campionilor, am văzut dansuri din buric și pumni ridicați, am văzut jugulare cedând sub jindul reușitei. Bâlci. Cineva îmi spunea că un om cu adevărat valoros trece cu discreție prin viață. La noi, până și marile victorii sunt în ciuda a ceva. Nu obținem succese pentru noi, ci împotriva cuiva. Nu ne bucurăm deplin fără învrăjbirea dușmanului.
Așteptăm cu nerăbdare să sărbătorim titlul stelist la Cluj, victoria naționalei cu Ungaria la Târgu Secuiesc și renașterea noii Craiove a lui Mititelu în inima Orodelului lui Pițurcă. Înainte să fie o povară, reușita la români e repetabilă ocară. Iar, momentan, e vopsită în roșu și albastru.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER