Înfrângerea cu Turcia este urmarea firească a victoriei cu Ungaria, oricât de absurd vi s-ar părea.
Cu maghiarii a fost ocazia perfectă de a nu dispărea de pe hartă. Minima rezistență prin care am refuzat drumul fără întoarcere. Reflexul rotulian. Dacă pierdeam, am fi fost ca o femeie frumoasă trezită brusc singură: nu ne-am fi iertat asta niciodată. Victoria cu Turcia ar fi însemnat însă altceva: să faci binele până la capăt. Dar asta presupune idee, proiect, consecvență și chiar viclenie. Adică exact ceea ce spune Hagi când ne dăm șmecheros coate: să urmărești binele, ca să nu fie rău.
Oricâte bare i-am contabiliza lui Tănase, oricâte fire de păr i-am număra lui Stancu, oricâte degete arătătoare am îndrepta spre Chiricheș și câte degete mijlocii am ridica dinaintea lui Pițurcă, așa nu vom urmări niciodată binele. Destinul naționalei ăsteia se scrie între călcâiul imatur al lui Maxim și încruntătura lui Bourceanu. Primul ne enervează, dar suntem gata să îl iubim, pe-al doilea îl apreciem, dar suntem gata să îl uităm. Suntem atât de imprevizibili, încât l-am păcălit și pe experimentatul Van Gaal: „Nu mă așteptam ca românii să aibă așa repede o nouă generație valoroasă”, s-a hazardat olandezul înaintea meciurilor cu noi. Ce capcană!
Vom accepta vreodată că lumea asta e a succesului, adică a previzibilului egal cu sine marca Bourceanu, nu a artificiului spontan și inutil marca Maxim? Vom înțelege ceva din Semiluna asta amară?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER