„E foarte talentat”. De câte ori nu am auzit ohtătura asta?! O spunem cu atât de mult prea mare ușurință. La fiecare floare răsărită din iarbă, la fiecare ‘nefăcută’ văzută pe teren… Apoi sărim pe toate canalele media și îl tragem pe noul „prinț” înapoi în rând, iar pe ziariști îi trimitem „acolo unde le e locul”: „Lăsați-l, băi, în pace! Nici nu a scos bine capul și îl faceți vedetă. O să moară și ăsta speranță”.
Nu există pe lumea asta om fără talent. Toți avem zestrea noastră, talantul nostru de plecare. Că majoritatea îl ignoră din neștiință, prostie, lașitate sau comoditate, e o altă discuție. Dar toți avem lumina după care ne putem găsi drumul. Se întâmplă și în fotbal: sunt jucători născuți pentru așa ceva și jucători „crescuți” pentru asta. Nu degeaba recursul la profesionalism este cel mai întâlnit loc comun în declarații.
La fel de bine, nu cred în transmiterea talentului de la o generație la alta. Povestea cu genele ține mai mult de mituri populare. E drept, moștenirea cu care te naști și mediul în care te formezi pot reprezenta un bun atu în cursă, dar nu ele sunt determinante.
Hagi și Ianis. Pe tatăl îl știm și-l visăm. Pe fiu l-am văzut crescând. Am zis, iată, o noua exemplificare a teoriei mele. A fost de ajuns un gol reușit de puști ca să îmi arunce tot eșafodajul în aer. Același dribling scurt, aceeași intuiție a culoarului, același instinct al șansei, același șut îndesat, aceeași minge ascultătoare și parcă și bucuria e trasă la indigo. Să fie doar nostalgie? Știu, veți spune că e prea devreme, dar dacă pe noi nu ne credeți, atunci dați un google news. Turcii, maghiarii, grecii și chiar olandezii și belgienii sunt dați pe spate.
Vom trăi și vom vedea. La urma urmei, rezonăm atât de des la scenariile holywoodiene despre apocalipse zgomotoase, încât mă întreb de ce nu am spera la un nou Mesia al românilor în fotbal. Venit așa, pe tăcute, în mijlocul zarvei noastre.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER