Chef la etajul 21

La 14 ani după cucerirea primul event din cariera sa de jucător,
Marius Lăcătuș ajunsese, în 1999, în același loc. Juca la Steaua și
îl avea antrenor tot pe Emeric Ienei (la fel ca și în 1985),
alături de care cucerise o grămadă de trofee, culminând cu Cupa
Campionilor Europeni din 1986.

În 1999, „Fiara” avea să ia ultimul trofeu în calitate de
jucător, după ce roș-albaștrii i-au învins în finala Cupei României
pe cei de la Rapid după un meci fantastic, încheiat cu lovituri de
departajare. Meciul a fost de un dramatism ieșit din comun. Steaua
a deschis scorul, dar giuleștenii, cu Mircea Lucescu pe bancă, au
întors rezultatul și au condus cu 2-1 până în minutul 90.
Belodedici, care se afla și el la finalul carierei, a înscris
atunci cu capul în poarta lui Lobonț și a împins partida în
prelungiri. Rapid, care abia se încoronase campioană după o
așteptare de 32 de ani, a pierdut duelul la 11 metri, după ratările
lui Pancu și Bundea.

Belodedici: „L-am
păcălit pe Sabău”
Acea finală de pomină a fost una de răscruce în fotbalul nostru:
ultimul trofeul al lui Marius Lăcătuș în cariera de jucător,
ultimul duel decisiv între doi monștri sacri (Mircea Lucescu și
Emeric Ienei), ultima Cupă câștigată de Steaua. Lumea mergea încă
la stadion și savura spectacolul. În urmă cu 11 ani, Steaua – Rapid
a adunat pe Național 50.000 de spectatori. Oamenii aveau ce să
vadă: doi antrenori de clasă mondială, Ienei și Lucescu, și
jucători mari precum Belodedici, Lăcătuș, Lobonț, Rednic, Lupu,
Barbu, Sabău.

Faza golului din minutul 90 e povestită cu lux de amănunte de
Belodedici: „Lăcătuș mi-a centrat, iar eu am venit în careu, am
sărit și am egalat. Rapid avea o echipă foarte bună, dar s-a
relaxat… La acea lovitură liberă din care am înscris, Sabău a
venit să mă marcheze, dar nu era în apele lui, fiindcă el juca mai
mult pe atac. Nu avea calități de apărător. Așa că l-am păcălit.
M-am dus în spatele lui, iar el a întors capul spre minge, să-i
vadă traiectoria. În acel moment, am sărit din spatele lui și l-am
surprins”.

Coșmarul
lui Pancu
Daniel Pancu era o mare speranță. Avea 22 de ani când s-a jucat
acea finală. A intrat pe teren în minutul 72, a greșit la faza
golului egalizator al Stelei și, apoi, a ratat o lovitură de
departajare. „Rapid a dominat clar acel meci. Cei mai bătrâni
jucători din echipă n-au vrut să bată penalty-ul… Probabil că
aveau emoții. Eu nu aveam experiență. Când m-am apropiat de minge,
am simțit că poarta se micșorează la un metru și că portarul e
Superman! Am vrut să trag tehnic, dar am ales să șutez tare și
mingea s-a dus în peluză… Din cele patru finale ale mele, aceea
cu Steaua, din 1999, a fost cea mai neplăcută. A fost singura pe
care am pierdut-o. Din acel eșec am avut de învățat pentru viitor.
Când execuți un penalty, trebuie să fii calm și odihnit”,
povestește Pancu.

La scurtă vreme după finală, Pancu s-a transferat în Italia, la
Cesena: „Am plâns după acea ratare, dar n-am avut timp să sufăr.
M-am transferat imediat. Copos era încântat de revenirea lui
Lucescu. Toată lumea era mulțumită, pentru că luasem titlul. Eu
dădusem golul decisiv în «Ștefan cel Mare», cu Dinamo, când ne-am
impus cu 1-0 și am fost campioni cu patru etape înainte de
final”.

Mircea
Lucescu: „Eu am greșit!”
Antrenorul Șahtiorului, Mircea Lucescu, spune că a pierdut acel joc
de pomină pe mâna lui: „Așa cum se întâmplă cu mine de obicei, am
făcut erori… I-am băgat în teren pe Pancu și pe Bundea în locul
lui Barbu și Ganea. Pancu a făcut fault inutil la mijlocul
terenului, iar din acea lovitură liberă s-a înscris golul
egalizator al Stelei. Din vina mea s-a pierdut și la penalty-uri.
Am greșit! Cupa trebuia să fie a noastră, dar tinerii s-au pierdut
la loviturile de la 11 metri. Îmi părea rău mai ales de jucători,
fiindcă le-au fost net superiori celor de la Steaua”.

Finala din 1999 a fost condusă de o brigadă de arbitri din
Franța, avându-l la centru pe Marc Batta. „A fost meciul de
retragere al lui Batta. Arbitrajul lui n-a mulțumit pe nimeni”, a
mai spus Lucescu.

Petrecere la Intercontinental
După câștigarea Cupei, jucătorii steliști au petrecut la Hotelul
Intercontinental din București. „Am tras un chef pe cinste la
etajul 21. Cu lăutari… Erau mâncăruri sofisticate! A doua zi, nea
Viorel (n.r. – patronul Viorel Păunescu) ne-a dat o primă de 14.000
de dolari. A fost cea mai mare primă din viața mea, întrucât
contractele erau atunci de 25.000 de dolari. Doar Ilie Dumitrescu
și Lăcătuș aveau 200.000 pe an, dar ei meritau cu prisosință”, și-a
amintit Eugen Trică.

„Am făcut erori în ’99. Din vina mea s-a pierdut Cupa
României atunci”, Mircea Lucescu, fost antrenor al
Rapidului în 1999

„Am fost foarte fericit pentru că a fost primul meu
trofeu din carieră. Nea Imi (n.r.- Emeric Ienei) era cel mai bun
mobilizator. Așa frumos vorbea, încât ți-era rușine să intri pe
teren și să pierzi. Îți vine să-ți dai viața pentru el”,
Eugen Trică, fost jucător la Steaua

„Mi-a plăcut de Lăcătuș, pentru că în jurul lui a fost
crescută altă echipă. A fost bună, dar nu la fel de valoroasă
precum cea din 1986. N-am luat nicio primă. Bine că mi-ați amintit
acum. O să-i spun lui Viorel Păunescu că are o datorie față de
mine!”, Emeric Ienei, fost antrenor la Steaua