Poveste de colecție despre „U” Cluj. Remus Câmpeanu și istoria unui meci vechi de 50 de ani. „Cum e să câștigi Cupa?…Dar de ce iubești pe cineva? Sunt lucruri care nu se pot explica”

Fostul jucător și conducător al Universității retrăiește momentele din urmă cu 50 de ani, când a jucat pentru „U” Cluj în precedenta finală de cupă. Remus Câmpeanu povestește cum a trăit semifinala cu CFR, dar și finala din 1965 și face o caracterizare a singurei echipe din istoria lui „U”, care a cucerit un trofeu

În tribune, la calificarea Universității în finala Cupei României, a stat și Remus Câmpeanu. E o legendă a clubului și pentru că în 1965 a jucat și a și marcat în finala care a adus singurul trofeu din istoria echipei. A urmărit cu emoție calificarea după 50 de ani, într-o nouă finală, iar când închidea ochii parcă revedea momentele din urmă cu jumătate de secol.

ProSport vă propune o altă abordare a semifinalei de poveste pentru suporterii Universității. O semifinală, văzută prin ochii unui om care a făcut istoria acestui club și căruia prezentul și poveștile din trecut i-au trecut prin față, în același timp. Pentru el, meciul dintre U și CFR a fost mai lung decât pentru toți ceilalți.

„Parcă am retrăit acel meci. Au zburat parcă 50 de ani. Sper ca această calificare să fie onorată cu un rezultat care să ne amintească de acel trofeu. A fost tensiune mare, echipele au jucat precaut și cu multă crispare, așteptând greșeala adversarului. Ne-am calificat la penalty-uri și a fost, până la urmă, cum nu se poate mai frumos. Cum trebuie să arate o semifinală. Aceste derby-uri au ceva deosebit, reprezintă ceva inexplicabil, deasupra mizei pe care o oferă fotbalul. Sigur că am avut emoții, dar jucătorii noștri s-au comportat ireproșabil, iar portarul a simțit momentele într-un mod inexplicabil. Loviturile de la 11 metri sunt o enigmă. Se spune că dacă execuți bine nu poți rata, dar nu-i chiar așa. Am văzut oameni în tribune, care pur și simplu au trăit meciul, ca și cum s-ar fi aflat în teren. Unii vin la stadion pentru că se transpun în jucători și explică cum trebuia să se execute o lovitură, ba chiar exemplifică cu piciorul cum trebuia făcut. Așa am trăit și eu meciul”, explică Remus Câmpeanu.

„Am văzut jucători cu lacrimi în ochi”

În 1965, Știința Cluj, cum se numea echipa la acea vreme, era considerată învinsă dinaintea unei finale cu Dinamo Pitești, unde strălucea Dobrin. Fotbalul era altfel. Se juca mai mult din plăcere, mingea avea șiret și poveștile au parcă mai mult farmec.
„Atunci era altceva. Nu ne-a interesat pe noi foarte mult să câștigăm cupa, dar ne-am trezit acolo, în finală. Nici n-am realizat pe moment ce performanță reușisem. Nu i-am dat o așa mare importanță. Nu ne-am gândit că am făcut ceva despre care se va scrie cu litere mari în istoria clubului. Jucătorii de astăzi, prin bucuria și gesturile lor de la final au arătat că înțeleg ce performanță au atins. Am văzut jucători care au ieșit de pe teren cu lacrimi sincere în ochi, iar în acea bucurie generală au luat în brațe inclusiv oamenii de ordine. Aveau satisfacția că au mulțumit câteva mii de oameni”, rememorează Câmpeanu acele momente.

„De ce să-l marchez eu pe Dobrin?”

Un meci contra lui Dobrin nu era o veste foarte bună pentru jucătorii care trebuiau să-i facă marcaj, își amintește fostul jucător al Universității.

„Noi eram outsideri atunci. Jucam cu Argeșul lui Dobrim și ne spuneam bine că am ajuns până aici. Nu eram nici biciuiți verbal, nici stimulați într-un mod deosebit. N-aveam emoții foarte mari nici pentru faptul că jucam cu Dobrin. Mijlocașii noștri nu-și făceau mari probleme pentru el, cu toate că era un jucător pe care îl puteam pune în vitrină. Ce se vedea din tribună era una, dar ce suferea cel ce trebuia să-l marcheze era alta. Acela se întreba de obiecei „De ce eu și nu altul?” Nici Dobrin nu știa ce vroia să facă. Era un jucător atât de imprevizibil încât nu putea explica deciziile pe care le lua în teren. Așa sunt jucătorii mari. Întotdeauna inventează câte ceva. Sunt lucruri care nu se pot explica”, povestește fostul fundaș stânga, care a marcat primul gol din finala terminată cu scorul de 2-1 pentru clujeni: „Toate golurile pe care le-am marcat au fost importante pentru că n-au fost foarte multe, deoarece fundașii nu au rolul de a marca ci de a crea mai mult superioritate pentru a favoriza reușitele altora. Asta e soarta fundașilor, ca să spun așa. Desigur, acel gol marcat de la vreo 30 de metri este foarte important”.

„Cum e să câștigi Cupa?… De ce iubești pe cineva?”

La întrebarea legată de sentimentul pe care îl are un jucător când câștigă prima cupă din istoria unui club, Remus Câmpeanu vine și el cu două întrebări existențiale.

„E greu să explic. De ce iubești pe cineva? Ce e fericirea? Sunt lucruri care nu se pot defini, ca și sentimentul. E ceva ce avem în noi. Uneori ne trebuie așa de puțin să fim fericiți și alteori așa de mult ca să fim triști. Am trăit niște momente pe care nu credeam că le voi trăi. Prin felul în care ne-au așteptat suporterii la aeroport, când am văzut bucuria lor am realizat ce făcusem”, e explicația jucătorului din urmă cu jumătate de secol.

„Ivansuc era mai bun decât Cristiano Ronaldo”

Remus Câmpeanu caracterizează fiecare jucător al echipei cu care Știința Cluj a început finala din urmă cu 50 de ani. Îi prezintă pe toți ca pe niște jucători de. De la ambiția lui Moguț, la echilibrul lui Georgescu, unicitatea lui Ivansuc sau eficacitatea lui Mihai Adam, echipa din ’65 e prezentată ca fiind una aproape perfectă de Remus Câmpeanu. Liderul acelei echipei, Zoltan Ivansuc, este caracterizat ca fiind atletul și jucătorul perfect, cu calități peste cele pe care le vedem astăzi la Cristiano Ronaldo.

Știința Cluj, 1965, în prezentarea lui Remus Câmpeanu:

Simion Moguț – „Moțul? Avea ceva din caracterul moților, al oamenilor neînfricați, care dau senzația că pot să facă orice. Mătura tot când ieșea din poartă. Și adversarii, dar și pe noi”

Paul Marcu – „Trebuia să fie în națională, dinainte să fie în națională. S-a mulțumit cu nivelul la care a ajuns însă. Un profesionist în calități, dar care juca fotbal de plăcere”

Traian Georgescu – „Omul echilibrului. Un jucător exponențial, care era un dirijor al apărării. În același timp alimenta și mijlocașii sau înaintașii cu precizia paselor sale. Un altruist deosebit și un căpitan deosebit. Așa cum era el, trebuie să fie un căpitan”

Paul Grăjdeanu – „Nu cunoștea pe nimeni în teren. Cine nu îi era coleg, îi era adversar, inclusiv arbitrul. Era un om și jumătate. Te dubla chiar în detrimental poziționării sale. Era aproape imposibil de driblat și un maestro al deposedărilor”

Remus Câmpeanu – „Eram un jucător harnic, pe care se putea baza echipa, indiferent de adversar. Nu ieșeam în evidență, dar îmi făceam datoria față de colegi. Îmi erau dragi toți colegii. Traian Georgescu mi-a fost unul din cei mai buni prieteni și m-a ajutat mult în carieră”

Vasile Alexandru – „Era „fără splină”. Alerga tot meciul și după fluierul de final mai avea de „aranjat” lucruri cu adversarii. Un mobilizator foarte bun și un jucător de mare forță. Chiar dacă era bolnav, renăștea în teren. Toți îl simpatizau”

Mircea Neșu – „N-am crezut că un jucător poate da un așa randament și să fie atât de prezent în joc, ca și el. Avea o forță și o stabilitate extraordinare, de parcă avea rădăcini. Nu-l puteai mișca de pe loc. De asemenea nu-ți reproșa niciodată nimic”

Nicolae Szabo – „Tot ce făcea, făcea în viteză. Era artist în simulări și avea o viteză debordantă. Alerga precum o gazelă”

Zoltan Ivansuc – „E greu să-l caracterizez pe Ivansuc. Putea fi dus la școală și prezentat ca model de cum ar trebui să arate, fizic, un fotbalist. Arăta și era ca un fotbalist model. Nu vreau să exagerez, dar parcă era mai bun decât Cristiano Ronaldo, doar că el n-a avut unde să-și arate calitățile. Nu îmi era teamă de meciuri, dar îmi era groază de meciurile-școală, unde îl aveam adversar direct. N-am găsit alt adversar de nivelul lui în 15 ani de jocuri în prima ligă. Era unic. În 5 minute putea schimba tot jocul. Avea o „explozie” ca un glonț. În afara gazonului era un om de o modestie deosebită. Avea prieteni de la profesori universitari, la portarii de la facultate”

Mihai Adam – „Omul de gol. Tăcea și-și făcea treaba. Familia era numărul unu pentru el și pe noi ne considera frații lui. Era un om deosebit de modest. Nu se lăuda niciodată cu golurile lui. „De-aia sunt acolo, ca să dau gol”, obișnuia să spună”

Ioan Suciu – „atunci când alerga era ca pe arcuri. Doar Ivansuc îl depășea. Nici lui nu-i plăcea să-l lauzi. Era inepuizabil. Cum începea așa și termina meciurile”

Andrei Sepci – „Era un antrenor care vorbea mult, individual, cu noi. Înaintea meciurilor stătea jumătate de oră sau o oră de vorbă cu fiecare. Vorbea despre calitățile noastre, dar și despre defecte, lucru pe care nu-l făcea niciodată în plen, de față cu ceilalți. Sub mâna lui au crescut jucători tocmai datorită acestei răbdări. În jocuri se vedea că echipa joacă într-un anumit fel. Știa să ceară jucătorilor ceea ce puteau să facă”