Regele Alexandriei!** A prins naționala din Divizia B, dar Steaua și Dinamo erau vise interzise pentru el: el e Florea Voicilă
Florea Voicilă a fost, este și, foarte probabil, va rămâne pentru totdeauna regele neîncoronat al fotbalului teleormănean. Un jucător imens pentru un oraș prea mic, care a reușit performanța extrem de rară pentru un fotbalist de Divizia B să facă pasul din liga a doua direct la echipa națională! Pentru cei care se aflau însă în fenomen în anii 70, asta n-a constituit o surpriză atât timp cât el a fost ani la rând golgeterul absolut al tuturor celor trei serii de Divizia B. Pe vremea aceea, Alexandria chiar avea echipă de Divizia A, dar, cum spune și Voicilă – actual consilier local, președinte al Comisiei de Cultură, Sport, Religie și Turism în cadrul Primăriei Alexandria -, „pe atunci mai interveneau și alți factori, așa că trebuia să ascultăm ce ni se transmitea de sus, de la partid, anume că «anul ăsta trebuie să intre Scorniceștiul», apoi «anul ăsta trebuie să intre Târgoviște» și tot așa, până când ne-a trecut vremea”.
Partidul a fost mai tare ca Dinamo și Steaua
Cum totuși un fotbalist de echipă națională – chiar dacă la prima reprezentativă a prins doar patru meciuri – a jucat aproape o viață în Divizia B și n-a făcut pasul mai sus? „Pur și simplu nu m-au lăsat cei din conducerea județului să plec, indiferent câți bani s-au oferit pe mine. Și s-au oferit, credeți-mă! Gândiți-vă că a venit după mine jumătate din Divizia A. Corvinul, Bihorul lui Romică Pașcu, Târgoviște (conducătorul lor, Titi Ionescu, a venit de vreo trei ori cu sacoșele de bani la Alexandria!), nu mai zic de Steaua și Dinamo. Nelu Nunweiller a bătut de câteva ori drumul până la Alexandria după mine, dar degeaba! Ion Alecsandrescu, la fel, a vrut să mă ia la Steaua. Când ajungeau însă la conducerea județului, gata! Prim-secretar era Teodor Roman, dar în spatele tuturor era generalul Marin Dragnea, teleormănean și el, care era șeful CNEFS-ului pe vremea aia, adică șeful sportului românesc. Toți se temeau de el, iar dacă ăla spunea «nu-i dați drumul lui Voicilă», nu-mi dădeau drumul. Roman ăsta, altfel un om de treabă, îmi spunea: «Florică, crede-mă, dacă te las să pleci, îmi tai craca de sub picioare. Oamenii din oraș amenință că nu se mai duc la muncă dacă tu pleci de la echipă. De asta am eu nevoie? Dacă se întâmplă așa ceva, în secunda unu sunt destituit!»”, povestește fostul idol al suporterilor locali.
„Voicilă, vrem un gol / Că e criză de petrol”
„Adevărul este – continuă cel care momentan ocupă și funcția de președinte la FCM Alexandria, echipă aflată acum în Liga a III-a – că suporterii m-au iubit enorm. Dar și eu i-am respectat pe ei întotdeauna. Vorbeam cu ei, mergeam la o terasă, discutam despre meci, era un feeling extraordinar între mine și ei. După meciuri, plecam acasă cu un alai de câteva sute de oameni după mine! Eu intram în casă, dar ei mai stăteau vreo oră afară, sun balcon. Trebuia să ies de două-trei ori să le fac cu mâna. «Voicilă, vrem un gol / Că e criză de petrol!», parcă-i aud și acum, în vremea când benzina se dădea pe tichete. A doua zi dimineață, când ieșeam să mă duc la antrenament, iar erau câteva zeci să mă aștepte! Și ia-o pe jos cu ei, iar vorbeam despre meci, trebuia să le explici toate fazele cu amănuntul. Ei erau fericiți și dacă îți cărau geanta cu echipament sau măcar te atingeau, nu ca acum, la Rapid, de exemplu, când ajung să impună ei cine să joace și cine nu! Eram extraordinar de respectat, cred că și de aceea n-am pus foarte mult la suflet că nu m-au lăsat să plec. Și să vă mai spun ceva, să fii salutat de toată lumea pe stradă, așa cum sunt eu în orașul ăsta, face cât toți banii din lume!”.
Cu banii în cutia de scule a șoferului!
Totuși, la 33 de ani, cei de la Chimia Râmnicu Vâlcea au reușit să-i înduplece pe mai marii județului Teleorman să-i dea drumul lui Voicilă. „Au dat 100.000 de lei la club, alți 35.000 de lei ca să fiu ținut în servici la Alexandria și încă 75.000 de lei, adică o Dacie, mi-au dat mie. Toate astea pentru jumătate de an, un retur, atât a fost înțelegerea! Mi-aduc aminte că oficialii Chimiei au venit de la Vâlcea cu autobuzul echipei, că era iarnă și le era frică să nu rămână înzăpeziți, iar banii mi i-au adus în cutia de scule a șoferului, pe vremea aia nu riscai să fii prins cu sume din astea la tine! La Vâlcea, în returul ăla, am luat bani frumoși, dar în vară tot acasă m-am întors, eu sunt legat de Alexandria”.
„Rar am văzut un fotbalist cu asemenea forță”
Fost antrenor federal, Mircea Rădulescu admiră la Voicilă faptul că „în ciuda popularității sale a rămas un tip la fel de modest, nu i s-a urcat la cap. Puțini oameni au puterea asta. Când ieșea prin oraș se strângea lumea ca la urs după el! Ca fotbalist, păcat că n-a plecat de la Alexandria aia a lui. Ar fi jucat la orice echipă din prima ligă. Știu că toate echipele din București l-au vrut, dar nu l-a lăsat conducerea locală de partid să plece. Oricum un jucător cu o forță cum rar mi-a fost dat să văd. Lovea perfect și extrem de tare cu ambele picioare. Fizicul îl ajuta enorm, dar la el era ceva natural, nu lucrat la antrenamente”.
Își uda singur terenul în zori
Voicilă a dezvăluit un lucru incredibil, dar care arată cât de profesionist era ca fotbalist. „Cantonamentul era lângă stadion, gard în gard. Dacă ne culcam seara la 10, pe la 6 jumătate dimineață mă trezeam. Ei bine, în perioada călduroasă a anului, imediat cum mă trezeam mă duceam pe teren încălțat cu ghetele cu crampoane, luam furtunul și udam terenul în zonele unde acționam eu, până simțeam că e bine așa! Îl făceam un pic mai moale, pentru că eram jucător de forță, mă descurcam mult mai bine ca adversarul în condițiile astea”. Fotbalist de ambele picioare, cu care lovea perfect balonul, fostul fotbalist spune că „abilitatea asta mi-am dezvoltat-o în timp, pentru că după fiecare antrenament rămâneam și trăgeam cam 200 de șuturi la poartă cu ambele picioare”.
„Vedeam pendularea, apoi direct mingea în plasă!”
Unul dintre antrenorii cu care Florea Voicilă a lucrat câțiva ani a fost Petre Gavrilă. Actualul patron al Școlii „Eur-Africa” de la Bușteni spune că „n-am văzut în viața mea un fotbalist care să lovească mingea atât de curat și de tare cu ambele picioare. Era călit, crescut la țară, la antrenamente mă certam cu el să-și ia ghetele în picioare, că el juca desculț printre ăilalți! Cu mine, la Alexandria și, apoi, la Vâlcea, a dat vreo sută de goluri, dar vă jur că dintre astea au fost unele pe care nici nu le-am văzut, îl vedeam că pendulează și apoi cum mingea scutura plasa. Atât de tare dădea! Mare talent, genul acela care orice sport ar fi făcut ajungea sus”.
În toată cariera n-am întâlnit unul care să dea atît de tare ca Voicilă. Jucam cu Israelul la ei, în decembrie 1978. Ne conduceau cu 1-0. La o centrare, Voicilă a lovit din voleu, mingea s-a dus în bară, de acolo a venit în capul lui Stan, de la Buzău, care s-a ferit să nu-l lovească în față, și s-a dus în poartă. Așa am egalat!
Narcis Coman, portar, fost internațional
Pentru mine, cel mai mare fotbalist roman a fost Gicu Dobrin. Azi, lumea este încântată de Messi, dar pe cuvânt de onoare că nea Gicu era ca tehnică peste Messi. N-avea viteza lui de reacție, e adevărat, dar în ce privește tehnica era uluitor
Florea Voicilă
Școală de Maiștri special pentru el
Precum orice idol al unui întreg oraș, ca fotbalist Voicilă s-a bucurat și el de anumite avantaje din partea conducerii urbei și a județului.
„N-a fost însă nimic ieșit din comun. Când mi-am cumpărat Dacia am luat-o peste rând, știți cum era atunci, trebuia să te înscrii pe listă și așteptai câțiva ani. S-au dat însă niște telefoane și s-a rezolvat repede. Apoi, ce să spun?, eu până la Revoluția din 1989 n-am dat bani pe carne sau pește! Aveam abatorul în localitate, mergeam o dată pe săptămână și eram servit cu tot ce doream, iar pește luam de la crescătorie, eram așteptat cu pachetul făcut. Singurul avantaj cu adevărat important a fost că au făcut școală de maiștri în Alexandria special pentru mine! Pe vremea aia nu exista nici o instituție de învățământ superior în oraș, iar eu îmi doream o facultate. S-a ajuns la soluția asta de compromis, cu școala de maiștri, iar pe lângă mine au mai fost băgați patru băieți de la echipă”.
„Ori la meci, ori la fabrică!”
Fostul atacant are nostalgia stadionului plin la fiecare meci de pe teren propriu: „Veneau câte 10.000 de oameni, n-aveai loc să arunci un ac. De la ora 9.00 nu mai era loc în tribună! Veneau că le și plăcea, dar unii și forțați, ca să zic așa. Cum era la comuniști, oamenii mai erau chemați și sîmbăta sau duminica la muncă. Fabrica „Rulmentul” care finanța echipa, avea 7.000 de angajați, iar când erau chemați la muncă în zi de meci, conducerea fabricii le transmitea că ori cumpără bilet la meci, 7 lei, ori rămân la muncă până după-masă. Bineânțeles că toți alegeau meciul. Femeile se duceau acasă, dar bărbații veneau, în majoritate, la stadion!”.