Nu e nimic mai sublim în trupul acestui zeu numit fotbal decât emoţia pe care o dă fanilor. Iar cărbunele ce încinge focul este speranţa. Speranţa că poţi câştiga, că poţi fi la masă cu cei mai buni.
Marţi seară am privit cu admiraţie explozia europeană a supersonicului Haaland. Combinaţie de talent nativ cu fibră de nordic şi rigoare germană. O încântare pentru orice neutru, un deliciu pentru fanii lui Dortmund. Stăteam şi mă gândeam ce nedrept e să speri la zeci de milioane pentru tineri fotbalişti români când vezi o diferenţă abisală între ei şi “maşinăriile” ieşite din adolescenţă la cluburile uriaşe ale Europei.
Recunosc, mi-a plăcut întotdeauna să văd potenţialul în fotbaliştii români. Firesc, Florinel Coman şi Valentin Mihăilă sunt cei care îmi întărâtă orgoliul, în mohorâtele weekend-uri de Liga 1, că vom da din nou un superstar la un club de top din lumea bună. Pe Ianis Hagi l-am lăsat, cumva nedrept, într-un colţ al minţii.
Asta poate şi pentru că, deşi e enervant de tânăr, cum ar zice unii, pare că ne-am obişnuit cu el şi cu aşteptările înalte pe care i le fixăm. Printr-o comparaţie oarecum nedreaptă cu tatăl său, Gică, Ianis ni se pare adeseori fie prea lent, fie prea necopt, fie prea slab fizic. Hagi jr. nu are demarajul calibrat din gena armăsarilor arabi, aşa cum avea părintele său legendar. Dar Ianis este un fotbalist aparte. Să mângâi balonul cu ambele picioare la fel de bine, având o tehnică de lovire perfectă, stă doar în ADN-ul jucătorilor născuţi să triumfe.
Meciul celor de la Rangers cu Braga, din 16-imile Europa League, este dovada că focul talentului nu s-a stins în naţia aceasta greu încercată. Şi nu doar fotbalistic. Prima reuşită a lui Ianis, un stâng teleghidat, bară-gol, a fost întâiul moment în care ploaia torenţială de pe Ibrox Parc a părut că se opreşte ca în Matrix. În tribune, Regele Gică privea cu mândrie.
A urmat, la 2-2, secvenţa desprinsă dintr-un scenariu ales cu grijă de destin: lovitură liberă de la 20 şi ceva de metri. Emoţia a fost în crescendo. Vântul a mişcat mingea şi Ianis s-a oprit din alergare. Cineva, acolo, sus, se juca ironic cu inimile noastre.
Apoi, soarta s-a revanşat, iar balonul trimis cu piciorul drept s-a dus, din deviere, în poarta portughezilor. 3-2! Câtă asemănare cu mingea trimisă de Gică în Supercupa Europei cu Dinamo Kiev!
Camerele s-au fixat pe tribune. Acolo, tatăl ţopăia ca un copil şi avea lacrimi în ochi. “Merităm statuie!”, a strigat el acum mulţi ani. Între timp şi-a făcut singur statuia. Este Ianis. Statuia care poartă identitatea numelui Hagi, de joi, şi în lume! Iar noi suntem fericiţi. România are din nou speranţă în fotbal.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER