La moartea unicului căpitan, se moare-n mii de suflete în fiecare an | EDITORIAL ANDREI TRIFAN

Nu există enigmă mai mare decât moartea. Moartea aceea fragedă, în floarea tinereții. Cătălin Hîldan era mai mult inimă decât fotbalist. Personalitatea lui era atât de puternică încât vestiarul se lumina și se întuneca în funcție de starea lui de spirit.

De ce a murit? La 20 de ani distanță rămâne un mister. Un caz atipic, explicat parțial de medicină. Teorii și conspirații au existat. Paradoxal, lacrimile tatălui și ale fratelui său au șters, în timp, îndoielile și suspiciunile. Cântecele ultrașilor, care nu l-au uitat niciodată pe tenacele mijlocaș, au acoperit, cu durerea lor, orice sunet de revoltă. De ce ai murit, Cătăline? Aveam 15 ani când s-a întâmplat nenorocirea și de atunci, an de an, când toamna suflă cu bronz în frunzele copacilor, mă întreb același lucru.

„Prin despărțire, Hîldan a unit. Prin moartea lui, Cătălin a dat naștere”

Poate că adevărul nu-l vom cunoaște niciodată. Motivul va rămâne închis alături de marile nedreptăți ale destinului uman, dar cu siguranță știm menirea. Prin despărțire, Hîldan a unit. Prin moartea lui, Cătălin a dat naștere. Un oximoron existențial pe care doar atrocitățile au capacitatea să îl creeze. Pentru că tragedia de acum 20 de ani a fost o atrocitate. Un tată și-a pierdut fiul. Un frate și-a pierdut reperul. O iubită și-a pierdut sensul. Au fost îngenuncheați, neconsolați și furioși. S-au simțit trădați. De Cătălin al lor, care a plecat prea devreme și care a rămas doar o imagine pe cruce la care să se închine când roua dă năvală în ochii lor triști.

Doar pe Dinamo nu a trădat-o niciodată. Pentru Dinamo, Cătălin Hîldan și-a dat viața. Și de aceea, la moartea unicului căpitan, se moare-n mii de suflete în fiecare an.