Știți de ce am arătat ca niște amatori pe lângă norvegieni? Pentru că asta suntem. Suntem niște amatori cu ifose de profesioniști, cărora le-ar fi imposibil să facă performanță în fotbalul nordic, de exemplu.
În primul rând, în Norvegia nici nu s-ar pune problema ca selecționerul să nu aibă licența Pro și școala de antrenori făcută „la zi”, nu pe repede înainte, pe la fără frecvență. Ei se bazează pe valorile unei societăți cu gândire sănătoasă, care sunt și valorile ce se dovedesc corecte, pentru că țările care le urmează sunt cele ce excelează în toate domeniile. Dar la noi nu există respectul pentru diplome, pentru pregătire, pentru școală. Cum ar putea fi fotbalul altfel, când în societatea noastră nu-ți trebuie diplome sau școală ca să reușești?
Nici dacă lăsăm la o parte povestea cu școala de antrenori nu ni l-am putea imagina pe Mirel Rădoi pe banca Norvegiei. Pentru că nu-l recomandă nimic. Oare sunt fără viziune toți cei din federațiile care numesc selecționeri doar din rândul antrenorilor cu mare experiență?
Când privești declarațiile de la final te gândești că însuși selecționerul ar avea nevoie de un selecționer. Oricât de mult am aprecia sinceritatea, nu poți să nu te miri când auzi declarațiile de după meci. „Mă gândesc doar la o limitare de scor cu Austria”, este foarte probabil cea mai neinspirată declarație a unui selecționer pe care l-a avut România.
Rădoi se comportă ca un suporter. E ca și cum te-ai urca într-un avion și pilotul ar spune că se gândește doar cum să limiteze numărul victimelor, convins fiind de prăbușire. Dacă nici ei nu cred în victorie, ce mai caută acei oameni acolo? Pentru salariu? Rădoi a amintit de poveștile lui Rică Răducanu cu adversarii din Anglia. Doar fostul portar amintea de îmbrățișările de la final, când nu luau multe.
Fotbalul românesc s-a întors la obiectivul „să nu luăm multe”. Diferența este că Rică Răducanu avea haz. Poate că un antrenor cu ceva experiență n-ar schimba aproape toată echipa la fiecare meci. Nu de alta, dar nu se mai întâmplă nicăieri în Europa așa ceva.
Tot de amatorism ține și felul în care ne mințim că ai noștri sunt cei mai buni. Epoca când fotbalistul român făcea ravagii a trecut de mult. Fotbalistul român nu mai este adaptat fotbalului actual. Cei care îi selectează și în cresc, îi cresc prost. Se joacă fizic, în forță, spațiile aproape că nu există, adversarul intră pur și simplu în tine.
E greu de crezut că mai există în Europa o națională care să aibă atâția fotbaliști sub 1.80. Naționala noastră de „liliputani” pare că este echipa copiilor de mingi norvegieni. Doar noi credem că e important cât ține mingea pe picior Ianis sau că o lovește cu ambele picioare. Probabil că norvegienii nu știu să facă duble și să dribleze, dar nu mai este nimeni interesat de asta, în fotbalul de astăzi.
Ai noștri nu au forță să câștige niciun duel și nici să alerge cu mingea la picior. Ei nici nu au șansa să-și arate tehnica cu care se laudă. Până nu se adaptează selecția, pregătirea fizică și probabil alimentația și vitaminizarea de la juniori, nu o să mai avem vreo șansă să ne batem cu cei care astăzi ni se par uriași.
Și tot un amatorism pare și felul în care s-au promovat cei din generația de la tineret. S-au promovat instinctiv, cu o gândire de suporter. Halland a ajuns când merita la națională. Joacă doar de anul acesta, după ce a confirmat la Dortmund, cu toate că marca oricând avea chef și la Salzburg. Tatăl său a fost fotbalist, dar nimeni nu se mai gândește la asta. Ori când îi vezi pe Ianis și Marin, încă te gândești cât de buni erau părinții lor.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER