Dacă pozele ar vorbi

23 Februarie 2023. Eugen Voicu stătea, relaxat, într-un scaun din Sala Polivalentă din București și urmărea un meci de handbal al lui Dinamo. Un rând mai jos se afla Andrei Nicolescu. Aflată în insolvență, societatea care administrează clubul de fotbal fredona refrenul falimentului.

În colțul tribunei, în vremuri de „vreme rea”, galeria „câinilor” își cânta, neîncetat, dragostea pentru culori. Este primul cadru în care șeful de la Certinvest apare în rama albumului dinamovist. A doua zi, în conturile lui Dorin Șerdean intrau 125.000 euro, iar Red&White devenea noul acționar majoritar al clubului.

Editorial Cătălin Mureșanu. Dacă pozele ar vorbi 

Cluj, Gruia, 23 februarie 2024. Președintele Consiliului de Administrație RWM se pregătește pentru o altă fotografie. De data aceasta în fața unei vitrine în care se află o cupă. Distanța focală este reglată de… Andrei Nicolescu. Imaginea devine virală și, în contextul rezultatului, 0-4, cât ai spune „cheese”, gestul acționarului este developat printr-un ciclon de oprobriu. În hora mediatică a unui subiect ușor, presiunea crește precum așteptarea dintr-un Polaroid, fotografia străpunge ca un blitz, Internetul roade păreri și presa mestecă sensuri.

Unde a greșit Eugen Voicu? În primul rând trebuie să ne întrebăm dacă a greșit. Mă încumet. Da! Unde? În vernisajul raționamentului, undeva între cele două cadre. Cel din Polivalentă și cel din Gruia. În acest album, șeful lui Dinamo ar fi trebuit să fi învățat un singur lucru. E posibil ca un gest atât de neînsemnat să dea în clocot în decorul unui club atât de mare, mai ales dacă reglajul momentului nu are sens. Și a dat. Iar atunci, dacă în acea 48-ime de secundă, atât cât durează până când imaginea îngheață, acel ceva ar fi trebuit să-i urle în conștiință. Și dacă, totuși, nu e bine… . Nu a fost! Dinamo a pierdut fără drept de apel și, de aici, a început nebunia.

La fel, colegul Andrei Nicolescu, cel care a încadrat și armat cadrul, ar fi putut să-i tragă mâneca, eșarfa de la gât, simțul unui „mai bine nu”. Mai ales că în apropiere se afla o cameră de filmat care a descărcat toată emoția dintr-o captură ce a produs, din nimic, mai mult de o mie de cuvinte. „Prieten ți-e cel care îți spune ce trebuie să știi, nu ce vrei să auzi”. În acest caz, să faci.

La rândul său, de curând, Andrei Nicolescu a decontat fotografii. Din vacanță. Într-o perioadă în care i s-a spus, i s-a scris și i s-a reproșat, chiar de cei care au predat 8% din acțiuni de la DDB la Red&White, că sensul funcției ar fi trebuit să-i condamne existența la munca de birou.

Răspunsul lui Eugen Voicu. Mândria de a nu-ți cere scuze 

A doua zi, la rece, acționarul dinamovist a reacționat:

„Fotografia cu o cupă pe care este inscripționat de multe ori “Dinamo București” reprezintă un gest făcut într-un context privat care conține o doză implicită de autoironie. Înțeleg că pot exista diverse interpretări ale acestui gest. Sunt acționar la Dinamo. Este o onoare, o responsabilitate, o misiune. Dar, cu siguranță, nu este un concurs de popularitate. Treaba mea este ca Dinamo să aibă toate resursele necesare pentru a reîncepe să câștige trofee. Cupe! Restul este irelevant. Răfuielile minore, manipularea grosolană, vânătorii de scandal și revoltele mimate ipocrit de cei care, până în urmă cu câteva luni, își doreau falimentul clubului, iar acum îi dau târcoale, nu mă interesează. Suporterii adevărați, care sunt dominanți știu să facă diferența sănătoasă dintre irelevant și esențial”.

Aici, în distanța focală, există o supraexpunere a sensurilor. Puțină digresiune, un aliaj de victimizare și finul amor al unui deja-vu legat de episodul „know-how”.

Reacția este, cu adevărat, eroarea unui fapt neasumat. Mai simplă ar fi fost glagorea scuzelor! În primul rând, nu există „context privat”, stadionul nu este canapeaua din propria sufragerie, iar Eugen Voicu și Andrei Nicolescu au frecventat locul în calitate de oficiali ai celui mai galonat club din Superliga! Apoi, interpretările fac parte din vernacularul lentilei, iar revolta a aparținut, în mare parte, fanilor dinamoviști care au rostogolit acest cadru. „Adevărați” sau nu. Așa ceva nu suportă chiromanție. Nici în lojă, nici în tribună, nici în peluză, pe Internet sau în propria sufragerie.

Și încă ceva, ca element de substanța, cupa lângă care s-a fotografiat domnul Voicu reprezintă, pentru Dinamo, o amintire demnă de uitat, a fost câștigată chiar în fața echipei pe care o reprezintă, azi, acționarul vânător de amintiri și amator de autoironii.

Degetul mic 

Greșelile lui Eugen Voicu par involuntare și vin din necunoașterea fenomenului. Afaceristul dă impresia că este catapultat într-o lume pe care nu o stăpânește. Și, poate, nu are puterea și timpul să o învețe. Rolul său este să gestioneze un club greu, cu fani mândri, răniți și, de multe ori, fermi. Cu glorii vocale și un val de expunere important. La Dinamo, stropii unui strănut pot stârni vortex-ul furtunii. Așa s-a întâmplat și acum, așa a fost și-n trecut. Când Torje și Pulhac cântau „Steaua e numai una”, presa a bubuit dintr-o scenă imberbă, fanii au explodat, distanța focală a ars sensuri, emisiunile, ziarele au dat tot feluri de înțelesuri.

Deranjul revărsat de fani vine exact din acest detaliu. ADN-ul clubului, croiala locului. Și, chiar dacă degetul mic al milionarului este îndreptat spre placheta cupei pe care scrie Dinamo București, Eugen Voicu ar fi trebuit să tocmească mai bine momentul. Nu trebuie să mergi până la Cluj pentru a face o fotografie cu o cupă pe care scrie Dinamo! La mai puțin de un kilometru de strada Buzești, acolo unde este, mai nou, sediul clubului și punctul de lucru, se află un muzeu îmbibat în istorie în care poate ieși un shooting perfect. Adresa? Între Spitalul de Urgență și Circul de Stat.

Când l-am avut invitat la emisiunea EXCLUSIV DINAMO pe Eugen Voicu, cândva între cele două cadre, cel din Polivalentă și acesta din Gruia, l-am întrebat pe șeful RWM, înainte de REC, dacă știe unde a venit? „La ce vă referiți, domnule Mureșanu?”. I-am spus că la Dinamo. „De ce, ce ar trebui să știu?”. Spun și acum ce i-am transmis atunci, faptul că investește într-un club greu. Poate cel mai greu din rola fotbalului românesc. Singurul din lume încărcat cu emoția trecerii în neființă a doi fotbaliști care au plecat din lumea noastră având tricourile alb-roșii pe ei.

În acest context, domnule Voicu, domnule Nicolescu, la Dinamo, după o înfrângere trebuie atenție chiar și la felul în care oftați.