Un zgomot ascuțit de fond străpunge, asemenea unor fulgere, crepusculul ediției actuale din Liga I. Și în play-off, și în play-out, declarații gălăgioase se aștern ca o descărcare de nori asupra asfințitului de campionat. Pare că nu în verdele crud al gazonului se (mai) stabilesc ierarhiile.
Fotbalul din teren nu mai contează. La TV, în presa tipărită sau în online, se „joacă” fiecare partidă din Liga I cu o intensitate acustică asurzitoare. Patronii de cluburi și camarila din jurul lor au o vituperanță stridentă, condamnă distonant culpele din arbitraj – prin verdicte fără cale de atac –, amenință tăios cu non-combat. Au devenit saltimbanci, manipulatori de vuvuzele, actori principali ai unor scenete de circ, în timp ce deținătorii de tricouri sunt distribuiți doar în roluri secundare.
Spațiul public al măruntului nostru fotbal este populat de alegații purtătoare de adevăr absolut și, în timp ce încrâncenarea din teren și-a tocit molarii, caninii vocali ai finanțatorilor și ortacilor lor sunt mai pătrunzători ca niciodată.
În nisiposul deșert al fotbalului românesc, „iarba” performanței nu crește. N-a mai încolțit de mulți ani încoace. Nu e un sol prielnic, ci unul bolovănos. Arid. Plouă doar cu acuzații acide, cu suspiciuni toxice. Într-un asemenea climat, fotbalul nu are parte de ”verdele” din care mușcă flămândele crampoane ale unor Neymar, Gnabry, Dembele sau De Bruyne.
Dacă, în trecut, echipele din Liga I se aflau în căutarea „primăverii europene”, de câțiva ani încoace avem ca obiectiv să ne găsească întâia zi de școală, la mijlocul lui septembrie, cu „ghiozdanul” Europa League în spate. Mulți însă se rătăcesc prin tururile preliminare ale lunilor de vară și rămân în vacanță până anul viitor. Nu mai găsesc calea spre „băncile” Europa League. Despre Champions League, e ca și cum am candida la doctorat fără a fi obținut BAC-ul.
Așa a ajuns Liga I să se afunde, ca și coeficient, sub Cipru, Kazahstan, Azerbaidjan sau Belarus și să fie despărțită de numai două locuri de irelevantul campionat din Liechtenstein.
Lokomotiv Tbilisi, Shkendija sau Slovan Liberec sunt printre ultimele destinații exotice unde „mai puternicii” din Liga I s-au pierdut în vacanță, ca turiștii prin jungla amazoniană.
Altfel, de la o vreme încoace, ne-am rezervat locuri la peluzele Ligii Campionilor sau ale Europa League. La propriu. Acolo pătimim, ca suporteri ai unor cluburi legendare, ai unor fotbaliști veridici. Suntem doar vuvuzelele balcanice care au început să prindă glasuri înțepătoare într-o galerie a liliputanilor din lumea a treia. Ne bucurăm, ne întristăm de fotbal, dar nu de un fotbal care ne mai aparține, ci de al celorlalți, al uriașilor din Panteon.
Un reputat profesor elen, care a studiat la Harvard*, nota într-una dintre lucrările sale că mentalitatea balcanică presupune „caracterul pasional, starea de dezordine și simțământul de neorânduială asociate acestei regiuni”. Ca într-o oglindă, aceste stereotipuri convenționale ni-i înfățișează și pe patronii de cluburi din România. Au caractere inflamabile, sunt instabili în strategiile lor – care au orizonturi, cel mult, pe termen mediu – și sunt continuu nesupuși regulamentelor.
Despre acești patroni, psihologii ar putea opina că suferă de mania persecuției. În teorie, definiția acestei maladii este o stare patologică atribuită unei persoane care crede că este persecutată de cei dimprejur. Sceptici, cu trăiri interioare dominante, se macină pentru că se simt desconsiderați și nu au resurse să riposteze. Dar ei nu suferă de vreo afecțiune psihologică. Sunt doar balcanici.
Ar fi de neînchipuit ca multimiliardarii Malcolm Glazer (proprietar al lui Manchester United), Nasser Al-Khelaifi (PSG) ori Stan Kroenke (Arsenal) să fie și proprietarii unor comportamente, adeseori deviante, pe care patronii din Liga I le expun trufaș.
Niciun exercițiu fantezist de imaginație nu ne-ar permite să-i asociem cu asemenea portrete! Cum ar fi ca Roman Abramovich (Chelsea) să invoce „ceasul rău” după fiecare (semi-) eșec al „albaștrilor” sau Mansour bin Zayed (Manchester City) să blameze delegările arbitrilor? Cum ar fi ca Zhang Jindong (Inter Milano) să se lamenteze, sub vreun titlu din „La Gazzetta dello Sport”, că „Nerazzurrii” sunt programați să intre – ca gladiatorii în Colosseumul roman – din trei în trei zile. Dar ei nu sunt vuvuzele balcanice, nu sunt saltimbanci, ci regizorii din umbră! Și, tocmai de aceea, succesul îi întovărășește pretutindeni. Noi cu tapajul, ei cu istoria fotbalului din care CFR-ul lui Neluțu, FCSB-ul lui Gigi și Craiova lui Mihăiță sunt numai figurante! Fie, așadar, cine-o fi campioana unui fotbal gălăgios! Cum ar fi, e degeaba…
*Paschalis M. Kitromilides, “Mentalitatea balcanică” – istorie, legendă, imaginație, lucrare tradusă în limba română de Dan Mateescu.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER