Ipocriții Ștefan Radu și Ricardo Grigore. Unul, cu sacii în căruță. Altul, pe ritmuri de Guță

Cândva, demult, când Dinamo București era încă un club de top în România și Borcea visa la Champions League, un puști cu inimă de gladiator și picioare de fier făcea legea în apărarea „câinilor”. Avea curaj, avea sânge rece și un stâng de o precizie rară în fotbalul românesc.

Ștefan Radu i-a cucerit rapid pe aprigii fani dinamoviști, mai ales că era unul dintre ei. După „dubla” cu Lazio, din preliminariile Ligii Campionilor, care și astăzi mai miroase a bani negri, avea să îi cucerească și pe rivalii italieni. Lazio nu a stat prea mult pe gânduri și a umplut conturile lui Dinamo, ale acționarilor, ale impresarilor… Era 2008 și Fane pleca să caute gloria în Cetatea Eternă.

Ușor, ușor, însă, Fane s-a transformat în Stefano. Cu fiecare înghițitură luată din pocalul faimei laziale sângele de român s-a diluat. Înfipt cu ghetele în gazon ca un brav urmaș al lui Traian, Radu a vrut să uite de descendența din Decebal.

Chipul cu linii ascuțite și firea aspră i-au folosit de minune într-un vestiar greu, încărcat cu vedete și ifose pe măsură, precum cel de la Lazio. În fiecare aluncare făcută în tricoul celest, apărătorul și-a pus o părticică din sufletul său. S-a dăruit atât de mult încât pentru naționala României nu i-a mai rămas nimic. A fost adeseori criticat câtă vreme a venit la lot. Taciturn, închis în sine, a suportat o vreme. Apoi, în 2013, după un meci cu Ungaria, a luat o decizie. A renunțat la națională.

„Ar trebui să îți ștergi din CV meciurile sub tricolor”

Au trecut ani, s-au schimbat selecționeri, unii s-au dus să se roage de el să revină. S-au schimbat generații. S-au ratat calificări după calificări. A fost de neîntors. Între timp, conturile i s-au umplut, pe merit, pentru prestațiile excelente de la Lazio. A fost dorit de alte mari cluburi din Serie A și nu numai, dar Stefano a rămas fidel formației din Roma. Recent, el a ajuns fotbalistul cu cele mai multe meciuri în istoria clubului italian. Este o performanță, domnilor! Dar pe mine, ca român, mă lasă rece. Stefano este un străin pentru mine. Și pentru voi.

„Lazio este echipa mea națională, este adevărat! Din motive de sănătate am decis să mă dedic cu totul echipei mele de club. Nu regret deloc acest lucru. Cred că a fost decizia corectă”, a declarat Radu, după ce a intrat în istoria lui Lazio. Ce ipocrit! Doamne, ce ipocrit! Nu, Stefano, nu din motive de sănătate ai decis să nu mai vii la națională!

Ești un bărbat puternic, ai arătat-o în sute de meciuri de Serie A, așa că ar fi cazul să ai curajul să recunoști, măcar acum, spre finalul carierei de fotbalist. Ai ales banii, ai ales faima, ai ales drumul ușor și frumos. Nu îți ardea să vii să îmbraci tricoul galben, să te umpli de noroi pe gazoane proaste și să te mai și înjure unul sau altul.

Ai fost prea prețios. Nu ți-a păsat de aprecierea unei țări care nu ți-a mai plăcut după ce te-a zămislit. Cine te poate judeca? Cine nu ar vrea să aibă o carieră de fotbalist ca a ta? Cine nu și-ar dori bănetul care stă doldora în conturile tale? Eu nu voi fi ipocrit și pot spune că, pe de o parte, te înțeleg. Pentru mine, nu mai ești demult român. Din decență, ar trebui să îți ștergi din CV meciurile sub tricolor. Naționala ta e Lazio!

„Ricardo Grigore a fost forțat. Era tânăr. Era de-al casei. Era impresariat de cine trebuie”

Istoria are darul, plăcut sau înveninat, de a se repeta. La 10 ani distanță de fatidica luptă cu Lazio, în 2017, la Dinamo apărea un anume Ricardo Grigore. Un fundaș cu fizic impunător, de picior stâng și cu un atuu rămas inexorabil peste timp: impresariat de faimoșii frați Becali.

Avea 18 ani și fanii alb-roșilor începuseră să trăiască din trecut, așa că puștiul a fost rapid „botezat” drept „noul Ștefan Radu”. Și au început să treacă luni, meciuri, campionate. Stângul lui Grigore nu era ca al lui Radu. Inima lui nu bătea la fel, intrările prin alunecare nu aveau același rezultat.

A fost forțat de antrenori. Era tânăr. Era de-al casei. Era impresariat de cine trebuia. Și a strâns 50 de meciuri în Liga 1 pentru Dinamo. Nu cred că își aduce aminte cineva de vreunul în care să fi avut o prestație deosebită. Singurul moment memorabil al său este plânsul incontrolabil, după ce FCSB umilise Dinamo cu 3-0. Acolo a fost sincer.

„Explozia” lui Ricardo (ce i-ar fi plăcut lui Radu să îl cheme Stefano!) nu s-a produs. Balonul așteptărilor în privința lui s-a spart și a ratat inclusiv EURO U21. Ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru fotbalist. Anturajul, modul în care se antrenează, ceva nu funcționează. M-am gândit că, probabil, problema e în jurul lui, nu la el. M-am înșelat.

„E vorba de decență, pentru copiii care își dau alocația ca tu să primești salariul la timp”

Atât poate. Într-un moment în care Dinamo stătea să moară, cu Gigi Mulțescu la capătul puterilor fizice, Rici s-a gândit că e bine să petreacă pe manele, exact înaintea meciului cu Clinceni. Nu a fost singurul de la Dinamo, e adevărat. Dar de la el exista o speranță, cândva, că ar putea fi și fotbalist. Banii atât de greu strânși de fanii DDB au fost azvârliți pentru dedicațiile lui Babanu.

Ce a urmat a fost și mai deranjant decât petrecerea cu manele înaintea unui meci, pierdut ulterior, rușinos, 1-3, acasă. „Nu vreau să îmi comentez viața personală în spațiul public, este viața mea personală. Nu vreau să comentez. Îmi cer scuze dacă deranjez pe cineva, dar nu vreau să comentez”, a spus, cu o suficiență (se poate citi nepăsare) uluitoare.

Ce ipocrit! E viața personală, când ești în vacanță și nu ești un sportiv de performanță, care are nevoie de odihnă. E vorba de decență, Rici! Pentru copiii care își dau alocația pentru ca voi să fiți plătiți la timp. E vorba de loialitate! Pentru bătrânii care și-au rupt din pensie cu gândul la lucruri mărețe, nu la dedicații babane. E vorba de respect pentru Dinamo. Unul ca Ștefan Radu te-ar fi pus la punct și ți-ar fi arătat ce înseamnă asta. O fi și el ipocrit, dar e cu sacii-n căruță. Tu riști să rămâi doar cu ritmurile lui Guță.