Despre un gest fruBoss. O întâmplare de suflet cu Ștefan Radu – „Boss”, „Cocoșul” rușinos

„Îmi aduc aminte că mama lui, chiar și când a fost chemat la Săftica, se pregătea deja cu echipa mare, m-a rugat să am grijă de el. Să-i mai dau și lui un măr, o prăjitură, că e rușinos”.

Băiatul rușinos a ajuns legendă. Plecat din Colentina, puștiul pe care acționarii de la Dinamo au vrut să-l trimită la Petroșani pentru a tăia un măr și o prăjitură din meniul de la Săftica a ajuns legendă pe Olimpico. „Boss!”. Dar Fane a fost „Cocoș”. Era porecla lui de puști răzvrătit. A înfruntat costumele și fumul trabucurilor scumpe, a spart o ușă de nervi și, încăpățânat, a refuzat să meargă în Valea Jiului. A fost momentul în care s-a lepădat de rușine. Cu un măr în plus și amandină pe gestiune, acționarii au luat, în schimbul său, 4,5 milioane euro. Suma trecută în acte. Poate și alți bani în buzunarul de la spate.

Ștefan Radu, „Boss”. Gladiatorul care plânge în palme

Azi, Fane plânge în fața unei peluze care își înclină focul palmelor înroșite. Verzalele țipă spre celestul infinit: „15 ani de bătălii cu vulturul pe piept. Un luptător, unul dintre noi. Ștefan Radu, cu Lazio pentru totdeauna!”

În palme, după o carieră demnă de orice vitrină, lacrimile din ochii lui Fane se scurg pe linia vieții. Ce destin! Colentina, o prăjitură… un măr. Petroșani. „Boss” s-a retras la 36 de ani, 15 petrecuți la Lazio, cu 427 de meciuri trecute sub steag. „Grazie, Radu!”.  

În Aprilie 2021, când Ștefan Radu a devenit jucătorul cu cele mai multe meciuri în tricoul lui Lazio, am scris, în PlaySport, un articol despre cariera fostului dinamovist. Din acel material am cules ghilimelele care țin garda acestor rânduri.

Vobele-i aparțin lui Vasile Stoica, fost organizator de competiții, merceolog, șofer, om bun la toate la Dinamo, cel care i-a făcut prima legitimație de fotbalist lui Ștefan Radu. Ce poate fi mai frumos pentru un junior? Pentru un copil? Nodul ghetelor și…  „mâine să aduci o poză de buletin!”.

Un măr, o prăjitură. Apoi taina unui telefon

După publicare, Fane a vrut să ne auzim. Mi-a trimis numărul printr-un prieten comun și a lăsat răvaș: „Roagă-l să mă sune!”. Am făcut-o cu o oarecare constrângere, teama să nu fi deranjat după ce am scormonit printre amintirile lui. Dar m-am înșelat. Fane a vrut să-mi mulțumească. Mie, fără merite și lor, celor care au pus temelia carierei lui. „Vreau să scrii că le mulțumesc tuturor și le port un enorm respect celor enumerați în articolul tău pentru tot ce au făcut pentru mine. Nu am uitat nici de ei, nici de Dinamo, nici de România”. Cu greu am smuls și alte declarații. Lui Fane nu-i place să vorbească cu presa. Nici în România, nici în Italia.

La sfârșit am agățat discuției, la rândul meu, o rugăminte. „Dacă poți, când poți, sună-l, te rog, pe nea Vasile. L-ar ajuta enorm să te audă, mereu mă întreabă de tine și, de fiecare dată, alunecă în amintiri în care apari alături de băiatul lui”. Fiul bărbatului, fost coleg de grupă cu Ștefan Radu la juniorii din „Ștefan cel Mare”, s-a stins din viață la vârsta de 14 ani. „Fane a fost ca și copilul meu. A venit la Dinamo în 1996. Singur. Își lua gentuța în mână și se prezenta la teren. Eu, de fiecare dată, ajungeam cu o jumătate de oră înainte de a începe antrenamentul și, negreșit, îl găseam acolo”.

Vorbele lui Vasile Stoica stăteau îmbibate într-o voce stinsă, plăpândă, obosită, măcinată de o suferință știută, care a căzut neanuțată, chiar în primul an de după pensionare. Fane nu a ezitat. A sunat! Eu am ținut, cu frică și un soi de neîncredere virală, secretul față de nea Vasile. După un timp l-am predat, cu același titlu, soției sale. „Fane mi-a cerut numărul, a promis că-l sună”. 

Bucuria unui gest mărunt 

La un alt apel, vocea lui Vasile Stoica a devenit sprintenă. „Piticule! M-a sunat Fane! Bă ce surpriză, ce mă bucur. Nici nu-ți dai seama…”. Printre lacrimi ascunse de privirea bărbatului, în șoapta secretului nostru, soția mi-a mulțumit. „Nici nu știi ce bine i-a făcut”. Am vrut să înclin, mai departe, vorbele doamnei. Dar Fane nu a mai răspuns niciodată de atunci. Nici de ziua lui, nici de Paște, nici de Crăciun. Mă atenționase, cu o sinceritate care m-a lăsat mut: „Să știi că nu o să-ți mai răspund, să nu te superi. Trebuie să rămân concentrat la fotbal. Presa mă obosește, nu-mi face bine, nu vreau să-mi încarc memoria, nu citesc”. Fane a cules articolul meu despre el din grupul de Whats App în care sunt strânși colegii generației sale de la juniori. Grupa 85, grupa 86, acolo unde link-ul care a declanșat povestea a fost postat de prietenul comun. „Oamenii fericiți au memorie scurtă, însă amintiri multe”. De fiecare dată când vine în țară, Fane se întâlnește cu colegii lui de la juniori. Joacă fotbal, fac un grătar, își developează copilăria.

După două luni, cu inima împăcată, Vasile Stoica a mers, în cer și în figura cimitirului, lângă fiul său pe care a vrut să-l facă fotbalist, însă timpul nu a avut răbdare. Până să se stingă, am mai vorbit de câteva ori. Luni, înainte de publicare, i-am scris soției și i-am împărtășit gândul acestor rânduri. Mi-a răspuns ferm, într-un deja-vu halucinant: „Piticule! Nici nu știi ce bucurie i-a făcut…”.