E aproape de miezul nopții în studioul 2 al Televiziunii române și mă cert, ca o autentică precupeață, cu Aurel Țicleanu, un elegant și un pătimaș al adevărului. Avem trei minute de publicitate și el vrea să-mi ia ieftin amintirile. Pentru că asta face, efectiv. El care a jucat contra Argentinei și l-a anihilat pe Maradona, mai puțin faza în care Don Diego a creat golul lui Ramon Diaz din minutul 56. Amândoi știm minutul și data: 12 mai 1982. Aurel, pentru că a jucat atunci, contra lor, la Rosario, eu pentru că am citit “Sportul” de a doua zi. El pentru că e formidabil, așa, dintotdeauna. Eu, pentru că mă bag în seamă.
Da, dar dacă a fost atunci pe teren, nu înseamnă că știe mai bine Argentina, campioana lumii din ‘78. Zic eu primul: Fillol- Galvan, Olguin, Passarella, Tarantini- Ortiz, Ardiles, Gallego- D. Bertoni, Mario Kempes, Luque. Au mai jucat Larossa în locul lui Ardiles și Houseman, în locul lui Ortiz. Ei aș, zice, Aurel, te potrivești doar la apărare, în rest, la mijloc erau Ardiles și Gallego, dar era și Maradona, avea 21 de ani. Iar în atac era Kempes, normal, dar cu Valdano și Diaz. “În finala din ‘78, cu Olanda!?”, zic. “Nu, domnule, lasă finala, eu spun de meciul cu noi, când ne bat cu 1-0.” “Eu credeam că zici de finala de la primul lor titlu!” “Mariusică, nu vorbirăm de golul lui Diaz?”
Are dreptate, la 12 noaptea, am început o poveste și am ajuns la alta. E, semn clar, un Mondial obositor, aiuritor și lung. Și s-a terminat și publicitatea, trebuie să-mi revin. Argentina are amintiri, îmi spun. Nu eu am, Argentina are, pentru că ale noastre, amintirile adică, se amestecă, se diluează, rămân doar cele care se agață, ca ale lui Jamal Malik, din “Vagabondul milionar”, de propria noastră viață. În 1978 a fost primul Mondial pe care mi-l aduc aminte aproape fază cu fază, am ținut cu Italia, iar în finală, cu Olanda.
Și cu Peru am ținut, pentru Quiroga și Cubillas. Portarul și atacantul. Și mai ales pentru dunga aceea de pe tricou. Diagonala care era altceva decât ce știam noi și aveam voie să știm. Neagră, că așa erau imaginile, dar Țopescu ne preciza de fiecare dată că era roșie și așa o aveam în gând. Iar am ajuns în altă parte, plecasem de la Argentina și primul ei titlu…
Duminică, pe 18 decembrie, l-ar putea lua pe cel de-al treilea. Kempes atunci, când eu, la 11 ani, am sărit în sus din fotoliu când a egalat Nanninga, apoi Maradona în ‘86, și poate Messi, în câteva zile, în câteva ore. Având mereu în față Europa și rigorile ei.
Argentina, țara cu care ținem toți, pentru că uite din ce trecut venim și către ce viitor ne îndreptăm! Argentina, selecționata cu care țin și arbitrii puțin, puțin mai mult. Argentina care este, în sfârșit, a lui Messi. Argentina, fir-ar să fie, hai, odată cu titlul ăsta mai mondial decât toate! Argentina marelui joc și a ultimei zile de luptă. Aici s-a ajuns, ca naționala cea mai iubită din lume să poată lua ce este al ei. De zeci de ani, o lume întreagă, sedusă de El Monumental și de La Bombonera, de Mario Kempes fentând prin miliarde de papelitos, de Maradona seducând și abandonându-și secta pe care tot el o crease, a ajuns acum la momentul din care nu mai poate da înapoi.
Un eșec duminică îl va scoate pe Messi de pe lista nemuritorilor, și jumătate de glob din minți. Argentina e povestea de pe toate stadioanele lumii, din studiourile de televiziune, e calea lumii latine către putere și viza spre libertate a oricui. Messi vine bașca, supliment de viteză și imaginație.
Eu trăiesc de 44 de ani cu amintirea curselor lui Kempes din acea finală, și de 36 cu golul secolului, cu mâna lui Dumnezeu și cu prezența Diavolului din “Maestrul și Margareta”, cel Bun, “care numai bine face”, cum zice celebrul motto ales de Bulgakov.
Argentina e Cerul, știm asta, de la culori. E, de fapt, ceea ce am fi fost și noi, dacă am fi avut geniu, ambiție și noroc. Apăs pe tastatura computerului ca să pun aceste cuvinte pe ecran și ascult tribuna mutată în Qatar din Mar del Plata sau Buenos Aires: “ Muchaaachos! Ahora nos volvimoooos a ilusionaaar!” Toți îngerii și toți dracii din lume sunt argentinieni, toți ziariștii și toți care mai avem amintiri.
Când scriu acest text, nu știu dacă Franța va fi cealaltă finalistă, probabil că da. Așa crede și Aurel Țicleanu, și îmi spune asta când ieșim din studio, de partea cealaltă a miezului nopții. El a vânat tigrii cândva și știe. Nu crede, dar știe. Sau nu crede încă…
Malraux a scris fraza asta cândva și o emisiune de la Radio Europa Liberă repeta asta generic: “Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc!” Cupa Mondială, zic și eu, va fi a lui Messi sau nu va fi deloc. Pentru dreptate.
Faptul că, la fel de probabil, va fi a lui Mbappe, a doua deja, nu anulează acest text. Doar că în timp ce a Argentinei ar veni dintr-un timp al poveștilor, titlul Franței, să admitem deja, ar veni din viitor. Ultima zi a lui Messi ar putea fi prima a noului rege.
Să vă mai spun că 20 decembrie, data când e preconizată revenirea în țară a viitoarei campioane a lumii, e ziua de naștere a lui Kylian Mbappe?
Aurel Țicleanu, prieten drag, tu ai o relație specială cu cifrele, cu astrele, cu sensurile lumii! Știi ceva? Poți să ne spui? Măcar mie? Jur că îmi țin nu doar gura, ci și respirația!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER