Dinamo și realismul magic. Reîntoarcerea în minunata lume nouă

Un mare club a retrogradat, anul trecut pe vremea asta, dar șocul revenirii sale în elită e mai mare acum, la întoarcerea în elită. Asta pentru că prăbușirea fusese anunțată de o gamă largă de greșeli, de pierderi și de trădări, în timp ce promovarea de alaltăieri, deși limpede și concretă, încă lasă impresia de ireal.

Cum, a intrat Dinamo în Superligă?! Păi, cum a reușit?

Marius Mitran scrie despre Dinamo și realismul magic

„Magie, asta a fost!”, spune Ovidiu Burcă, cel mai important om în această amintită revenire la viață a unei echipe care, decenii la rând, a părut indestructibilă și nemuritoare. Până când, desigur, s-a distrus aproape de tot și a mai trăit doar printr-un fir de ață. Printr-un gest, printr-o acțiune a unor oameni care au crezut. Și au acționat. Dar a mai crezut și altcineva că vor reuși, în afară de ei înșiși, cei care au plătit pentru ca această magie să se îndeplinească?
Scriam, acum ceva vreme, tot aici, în ProSport, într-un prim moment de cădere al lui Dinamo, și au fost atât de multe în acești ani, despre oamenii care, sub inițialele Programului DDB, au ascuns o credință.

Despre ea vorbește și Burcă, și toți care se bucură azi. Despre legătura atât de puternică dintre jucători și oamenii aceia. Aceia! Dar ieri? Cine au fost cei care s-au împotrivit prăbușirii ieri? Pentru ca Amzăr să se urce pe masă azi și să cânte?

Se lucra la un documentar atunci, despre DDB, și spuneam astfel: “Dinamo este ținută astăzi în viață de băieții din filmul care se pregătește. Pentru că ei sunt singurii care merită să facă parte din distribuție. Și ce paradox, nu ei sunt plătiți, ca marii actori, ci ei plătesc pentru ca povestea să poată merge mai departe, și adevărul odată cu ea!”
Sunt deja ani buni de când adevărul acestor oameni, realismul lor dus până la ultimul leu, câteodată, face posibilă magia.

Scriam: “în viața asta, au spus cei care vor fi pe ecran, mai avem ceva de făcut, și chiar au făcut. Au făcut! În țara în care doar se vorbește, niște oameni au făcut ceva. Din banii scăzuți din chenzină, din cei luați din salariu, din primele lor, din alocațiile de elevi, din bursele de studenți, din atenția primită de la un client mulțumit, au strâns ca să salveze echipa și chiar au salvat-o. În toate modurile posibile, din toate pericolele apărute. Cu îndârjire, cu umor, cu disperare, cu ironie, cu coregrafii, dar au ținut-o în viață și o țin!”

Au trecut doi ani de atunci și doar statutul lui Dinamo s-a schimbat. A căzut și, zilele trecute, a înviat. Magie, spune Burcă, magie care s-a petrecut în clipa în care între jucători și fani s-a creat acea legătură care…

Posibil și probabil că astfel s-a întâmplat, Burcă e în locul din care lucrurile se văd mai clar. Dar de aici, de la o oarecare distanță, magia, câtă a fost, și a fost, s-a bazat pe cardurile și mai cu seamă pe credința membrilor DDB. Ea, această imposibilă iubire pentru ceva ce aproape că nu mai era, a ținut parcursul în viață și a făcut ca pe autostrada București- Pitești și înapoi să se aprindă flăcări și să se ardă necazurile toate. Abia apoi au fost, ca ordine decisivă în caravana declanșată brusc, ca o mișcare de dinam, driblingurile lui Ghezali, cursele lui Amzăr și Bani, paradele lui Dujmovici.

Dinamo s-a întors în Superligă și abia acolo se va vedea cât e magie și cât realism. Dinamo e o echipă țintă, e contrapunctul din romanul lui Huxley, e atât de binevenită încât toți marii ei rivali, deși încă nu o spun, trăiesc cu impresia că e fragilă și de învins.

Nu va fi așa, posibil și probabil. Nu va fi astfel pentru că această cădere și revenire din infern a lăsat urme. Chinul, suferința, drama, chiar umilința care, la un moment dat, se profilaseră pe obrazul unei echipe care nu avusese astfel de cuvinte în dicționar, toate au generat o reacție despre care nu cred că are termen de garanție. Din iulie, Dinamo va juca fără plasă de siguranță, dar va juca altfel.

Poate nu ca pe vremuri, sigur nu cum a făcut-o cu Inter sau Hamburg, cu Liverpool sau cu Sampdoria, cu Partizan sau Sporting, dar cine va da de ea, va da de greu, sunt convins. Când ai coborât atât de mult, înveți nu doar să te ridici, ci, mai ales, să te aperi. De adversari, dar și de așa zișii prieteni. Pentru că în ecuația căderii, primii au contat, desigur, dar cei din urmă au fost decisivi. Au fost?

Altfel, dacă tot l-am amintit pe Aldous Huxley, să nu uităm că genialul prozator a scris și “Reîntoarcere în minunata lume nouă”. E cazul să o salutăm și noi! Reîntoarcerea, revenirea, poate, de ce nu?, și Revanșa. E cineva căruia să nu-i fi plăcut filmul cu comisarul Moldovan? Mai ales că minunata lume nouă e, totuși, atât de veche!
Fie vreme bună, fie vreme rea.