Frankfurt, Cornel Dinu, o noapte și o ploaie

Din cinci în cinci minute un prieten îmi trimite texte și filmări scurte cu ceea ce se întâmplă la Sevilla, pe Ramon Sánchez Pizjuan. De copil, e fanul lui Eintracht și Glasgow Rangers îl țintuiește pe scaun atunci când deschide scorul. “Stai liniștit, îi scriu și eu, o să egalați și o să și câștigați cupa. Nemții tăi sunt evident mai buni!”.

Asta a fost miercuri, o noapte albă, pe 18 mai, la finala Europa League. Și am tot discutat apoi, până spre dimineață, el filmând de pe stadion penalty-urile și bucuria “albilor” lui, de după meci, eu trăgând de el să-mi promită că, la toamnă, vom merge împreună în Germania să vedem Eintracht cu Atleti ori cu Chelsea, sau cu Juve, presimt că vor fi ai lui cu una dintre cele trei în grupă. Vorbim, vedem ce va fi.

O clipă mă gândesc să-i spun și altceva, o poveste care mă urmărește de peste 40 de ani. Și da, a fost la Frankfurt, într-o altă noapte, neagră, rece, rea. Tocmai ce am închis telefonul cu Cornel Dinu, o lungă discuție despre marii noștri fotbaliști și despre marii antrenori pe care i-am avut, de la Jean Lăpușneanu și Emerich Vogl, până la Greavu, Pârcălab ori Piți Varga și Dumitrache. Dar de noaptea aceea nu am amintit. Deși, cel mai mult, a fost noaptea lui. Și viața lui, ca întotdeauna.

Editorial de Marius Mitran: Frankfurt, Cornel Dinu, o noapte și o ploaie

… sunt în barul hotelului Astoria din Arad. Lângă mine e fostul portar al lui Dinamo, Ștefan, cel care apăra întotdeauna purtând o șapcă. E august , 2006, el e observatorul partidei UTA-Rapid, eu sunt director la arădeni. Vorbim despre ce fusese viața până atunci. Ne înțelegeam, el, absolvent de matematică, eu, de litere. El, cu 10. Vorbește el.

„Marius, dacă tot vrei să știi ce a fost atunci, la Frankfurt… Să începem… suntem în vara lui 1979, Nelu Nunweiller e dat afară de la echipă, după ce pierde titlul în fața lui FC Argeș și a lui Dobrin, acel 3-4 din ultima etapă, în Ștefan cel Mare. După 12 ore de ședință e numit Angelo Niculescu în locul lui, fusese cu Poli Timișoara în Cupa UEFA, cu un an în urmă. Profesorul încă era omul care crease generația “Guadalajara”, abia trecuseră nouă ani…

Ca să nu mai spun de marea bătălie a lui din ‘65 cu Inter Milano, dublă deținătoare a Cupei Campionilor Europeni. A lui cu Dinamo. Fusese 2-1 pentru Dinamo, goluri Titi Frățilă și Haidu, pentru trupa “Magului” Helenio Herrera marcase Peiro. La retur, pe Giusseppe Meazza, Sandro Mazzola deschide scorul în minutul 68, târziu, iar Fachetti aduce calificarea pentru italieni abia în minutul 89. Băieții lui Angelo rezistaseră excepțional. În fine…Să ne întoarcem în ‘ 79, zice fostul mare portar. Am început bine sezonul, 1-1 la Pitești, un fel de revanșă.

În Cupa UEFA debutăm cu Alki Larnaca, 3-0. Mulțescu, Dudu, Vrânceanu. În retur, batem cu 9-0, la ei, recordul nostru în competiție!
Dudu dă trei, Vrânceanu două, Augustin, Țălnar, Mulțescu, Ion Moldovan.

Iar în ziua în care Craiova ta bătea pe Leeds United, Dinamo face același lucru cu Eintracht Frankfurt, în turul următor.”
Știu ziua. E 24 octombrie 1979. Trec repede prin fața stadionului, tata zice să ne grăbim spre casă, stăm aproape, pe Barbu Momuleanu, la cinci minute de Dinamo. Mă luase de la școală cu mașina, să ajungem să vedem Craiova cu Leeds. De fapt, le vom vedea pe amândouă, sunt televizate alternativ. Trag cu ochiul când ajungem pe Ștefan cel Mare, în fața stadionului sunt mii de oameni care nu au mai putut intra, înăuntru e arhiplin.

Gigi Mulțescu, după o emisiune la TVR, îmi dusese povestea mai departe, matematicianul din poartă nu avusese puterea…
“Marius, în meciul ăla, de acasă, am avut un fel de frenezie a groazei. Frankfurt era o echipă uluitoare, cu un antrenor, Friedel Rausch care ne mai eliminase o dată, nu pe noi, pe Sportul Studențesc, în ‘76, tot nea Angelo antrena Sportul atunci.

Ăla era la Schalke 04. A fost 1-0 pentru nemți la București, gol Klaus Fischer, și 4-0 la ei. Fischer două, Bongartz două. Frankfurt era însă mai tare… Dinamo, în ‘76, era să scoată pe AC Milan, cu Rivera cu tot. 0-0 la noi, 1-2 la ei, cu 1-0 pentru noi, gol Sătmăreanu, până în minutul 75!

Eram la Săftica, ne antrenam. Eu cu Apostol băteam penalty-uri, ne gândeam că poate primim vreunul. Parcă și Țălnar bătea. Asta l-a enervat pe Augustin, că noi tot repetam, deși antrenamentul se încheiase. Parcă îl aud și acum pe Oneață, că bate el mâine, în caz de avem, ce mare șmecherie, îi trag una de nici nu o vede ăla în poartă!

Frankfurt era trupă mare, cu cel mai bun libero din lume, Pezzey, austriac, cu Neuberger, Lorant, Grabowski, Holzenbein, Nickel, ăștia erau doi frați, Bernd la Frankfurt, Harald la Borussia Monchengladbach, până la urmă au jucat finala anul acela. Craiova, după ce a eliminat pe Leeds, a căzut cu Borussia și Harald Nickel le-a dat două goluri și i-a scos pe olteni. Apoi finala Cupei UEFA asta a fost, Frankfurt-Borussia Monchengladbach, ți-am zis, a învins Frankfurt, 1-2 și 1-0, gol în deplasare…

Dar cel mai bun la ei era coreeanul ăla, Bum Kun Cha, cel mai mare asiatic din istorie.

Și începe meciul, iar după 20 de minute, arbitrul, un scoțian, nu am să uit niciodată cum îl chema, Foote, dă penalty pentru noi. Unde ești Augustine, viteazule?! Se ascunsese după Ștefan, în poarta noastră. Striga la mine, bate tu, Gigi, să avem baftă, hai!

Bat, dau gol, iar Augustin, băiat de aur, face și el 2-0, în ultimul minut sau cam așa…”
Continuă, în barul din Arad, de la Astoria, Constantin Ștefan, portarul de atunci. Eram trei la masă, cu sticlă de Miniș în față: el, Marcel Coraș și eu. “La Frankfurt, la retur, a fost cea mai lungă zi, sau noapte, cum vrei, din viața mea. Era groaznic de frig, 7 noiembrie, 50.000 de oameni în tribune. Ți se făcea rău când îi auzeai, cântau!

Și totuși, rezistăm, 0-0 la pauză. Dinu arăta magnific, se bătuse cu Holzenbein, avea gura spartă, ziceai că e Alain Delon, în Samuraiul. Nea Angelo, crispat, parcă îl aud cum ne tot spunea să ținem de minge, Cheran ne zice ceva de coreean, se trăsese pe partea lui și avea nevoie de ajutor. Ne ridicăm, mai tragem de o coajă de lămâie, și Dinu spune ceva ciudat, care nu prea avea legătură cu fotbalul. Cică în tribune e și Conți Bărbulescu, marele nostru scriitor, fugit în RFG. Cică să nu ne facem de răs, ei erau prieteni vechi, din țară, cu Fănuș, cu Băieșu, toată trupa…

Ieșim, în fond avem 2-0 după trei reprize! Curaj.

Atunci însă avea aproape să moară Dinu, atunci, la Frankfurt. Se bătea cu toți, și, la un moment dat, cade. Gigi Mulțescu se apropie primul de el și începe să strige.

“Da, eu am fost primul lângă el”, continuă marele mijlocaș, portarul de la Astoria nu a mai putut spune nimic. “Mă apropii de el și văd osul alb, ca în laboratoarele din Facultatea de Medicină, carnea sfâșiată de crampoane, mă rog, doctorul nostru intră în teren în fugă, ne dă la o parte, și îi face o injecție. Cred că un anestezic. Dinu zice că nu-l doare nimic, că joacă și așa, și se dă drumul la joc. Când, brusc, Cornel cade din picioare, leșinat. Inert.

Ce se întâmplase? Dinu era alergic la anestezicul ăla și a intrat în șoc anafilactic, aproape de stop cardiac, cu pulsul razna, aproape fără. Noi albisem deja. Când, îl vedem sărind gardul pe unul, Conți Bărbulescu era, că era scriitor omul, dar și medic și și-a adus aminte de la un chef, din țară, că Dinu îi povestise că e alergic la nu știu ce… și atunci Conți a înțeles ce se întâmplă, avea și el o trusă, de care niciodată nu se despărțea, și i-a făcut rapid o altă injecție, a neutralizat efectul ăla inițial și l-a salvat. Dacă nu ar fi venit la meci, dacă nu ar fi știut chiar de la Cornel…cinci minute dacă se întârzia intervenția, Dinu era gata…tragedia era gata…

Apoi, Ștefan a apărat magistral un șut al lui Bum Kun Cha, și cu 17 minute înainte de final tot coreeanul marchează. Suntem însă, încă, în grafic. Cu Sătmăreanu groggy de la un pumn, rezistăm. Avea să fie ultima lui zi la Dinamo, a doua zi “Ungurul” fugit și a cerut azil în RFG. În fine, plouă tot mai tare, e tot mai frig, ne apărăm toți. Cinci minute mai sunt, ajunge mingea la mine, driblez, unul mă ține, îl țin și eu pe neamț, arbitrul se repede la mine și îmi dă cartonașul roșu! Nu pricep nimic, nea Angelo strigă să ies încet de pe teren, mai sunt trei minute…

Ultima fază, arbitrul a prelungit și așa mult, aproape patru minute. Dinu țipă la noi să fim atenți. Corner pentru ei. Ia omuuu! Ia omuuuu’!

Plouă din ce în ce mai tare. Dinu urlă efectiv la noi, omuuu’ băieți, omuuu, știu că suntem în zece, dar luăm omuuuu’!

De pe bancă strigă toți. Și eu, și nea Angelo. Se bate cornerul, în sfârșit. Mingea urcă!

Ne uităm toți, ca nebunii, la ea și la stropii de ploaie electrizați de lumina reflectoarelor. Ce sus a centrat ăsta! Mingea e cu noi însă, coboară

lent și atât de ușor, atât de ușor…

Plutește. Ștefan se desprinde la fel de ușor de linia porții, douăzeci de oameni se împing, se trag, dar nu mai e nimic de făcut, Ștefan are deja mingea în brațe. Off!

S-a terminat, îmi trec toate prin cap, dar s-a terminat! Arbitrul Fredriksson, ud leoarcă, duce fluierul la gură, dar exact în acea secundă, Ștefan scapă mingea din brațe, și Holzenbein, care era la pământ, lângă el, se trezește cu balonul în fața porții goale și de jos, trimite cumva în poartă. E 2-0 pentru ei. În prelungiri nu am mai rezistat, niciunul.

Asta pentru că Dinu, primul care își revine din șoc, și din acesta, se repede la Frederiksson, urlând și arătându-i un ceas imaginar la încheietura mâinii: cât? Câââât??

Frederiksson îl întâmpină cu cartonașul roșu între degete: out!

Peste trei minute, Nickel ne dă golul trei. Atât a fost.”

Prietenul din Sevilla îmi spune că Eintracht înseamnă “unitate” ca la Man United. Și că în piața din Frankfurt au ieșit, ca la Sevilla, în chiar acele clipe ale nopții, cu zecile de mii. “Imnul lor, îmi scrie, este, de fapt, cântecul sindicatului polițiștilor”. Ce coincidență! Zic.
Scriu asta și o să-l sun pe Mister să-i spun. Deși știu de pe acum ce-o să îmi zică.

Că, uneori, viața ține cât o picătură de ploaie!