În 8 iulie s-au împlinit 40 de ani de la cel mai frumos, dramatic și nedrept meci din istoria fotbalului, semifinala Cupei Mondiale din Spania, dintre Republica Federală Germania și Franța, 3-3 la Sevilla. Vă mai amintiți, cei care sunteți în anii care vă permit să aveți astfel de amintiri? Golurile lui Platini, Giresse și Tresor, pentru francezi, Klaus Fischer, Rummenigge și Littbarski, pentru nemți. Apoi, după prelungiri, loviturile de departajare și strigătul lui nea Vanea, la 7-7, din holul hotelului Rialto, “opriți meciul, domnule Havelange! Dacă aș fi în locul lui Havelange, aș coborî acum în arenă, aș lua mingea, aș striga opriți și aș spune: acest meci nu poate avea un învingător pentru simplul motiv că nu pot admite să aibă un învins!” Espana ‘82, pagina 256.
Aș putea scrie despre acea noapte și acel meci. Eram la liceu și îmi aduc aminte de toate lumile pierdute. Mai ales că trecutul care nu dispare nu obligă la acuratețe. Ții minte culorile nopții, gustul, aerul, televizorul și cartea. E de ajuns. În ceea ce rămâne, marii jucători își construiesc povestea și noi trăim cu ea, povară și leac. Să vorbim deci doar despre mari jucători atunci, întorcându-ne acasă la noi și în timpul nostru. Etapa a doua, deci, capitolul mari jucători, mari antrenori. Așadar.
Farul Constanța a anunțat revenirea la echipă a lui Theodor Băluță. Cu doar câteva săptămâni în urmă, Romario Benzar se întorsese și el sub comanda lui Hagi. Tot Gică îl are, și în sezonul care tocmai a început, pe Dragoș Nedelcu, revenit astă iarnă, ca împrumut de la FCSB, dacă nu mă înșel, dar o certitudine acum a Farului. Gabriel Torje, cu care Hagi lucrase la Timișoara, pe vremea adolescenței fostului căpitan dinamovist, e și el la Constanța. Toate aceste nume, și mai sunt și altele, au venit sau au revenit sub comanda lui Hagi pentru că genialul fotbalist român, singurul care a împărțit cu zeii, cândva, lumea, este de multă vreme un om care repară. Construiește, zidește, pregătește, dar și reface visuri. Repară chiar, acolo unde e cazul, iar în fotbalul românesc este din ce în ce mai mult cazul de așa ceva. Hagi nu a glumit o clipă atunci când i-a spus fiecăruia dintre noi, care am avut suflet și minte să înțelegem, că îi spunem greșit că e “regele” nostru. Nu e rege, e un meșter ceasornicar, care se joacă, uneori, cu timpul și lansează destine. Și el a fost în cărțile lui nea Vanea, ca în Arcadia! Nu e rege pentru că, vorba lui, “unde ați văzut voi rege în trening și la muncă?”
Prin urmare, cu Mihai Popescu și Kiki, cu Grameni și Artean, cu Pitu și Adrian Petre, Farul Constanța, echipă în curs de reconstrucție, precum tanagralele lumii greco-romane, din care bătrânul Tomis a făcut parte, ocupă, absolut pe merit, prima poziție în Superligă, după două etape.
Victorie cu FCU Craiova, 2-1, victorie la Mioveni, 2-0, șase puncte și senzația că, odată cu integrarea lui Alibec, Benzar și Băluță, vom putea socoti încă o candidată la titlu.
Hagi are însă zile lungi de muncă. Radaslavescu abia așteaptă să se întoarcă și el la treabă, Borza deja joacă, la nici 17 ani, Sali va reintra curând în echipă, la aceeași vârstă și el. Și mai sunt, mai sunt mulți care se pregătesc pe terenurile verzi de la Ovidiu.
E o fabrică la Constanța. La Fabrica, așa cum are Real Madrid, club la care, după cum știm cu toții, Hagi a jucat. De altfel, de acolo, ca și de la Barcelona, Gică a luat multe. Le-a trăit, le-a învățat, le pune, de mai bine de zece ani, în ecuațiile lui de la Viitorul, și, acum, de la Farul. Încearcă, probează, gândește o perspectivă pentru fotbalul românesc. Construiește ceva, ca să avem din nou amintiri și cărți, cândva. Într-o lume în care adevarul aproape că nu mai contează, munca grea a lui Hagi produce valori și, uneori, le repară.
Într-o lume în care am aflat, în presă fiind, că “nu trebuie să lași niciodată ca adevărul să îți strice un subiect”, Hagi o ține pe a lui: creează.
Acesta e adevărul lui. Iar când, lucru care se va întâmpla cu siguranță, un jucător de clasa și parfumul jocului său se va duce pe traseele destinului mare, probabil că se va spune că e meritul exclusiv al fotbalistului. Hagi va merge însă mai departe, în treningul lui de suveran pământean. Va face echipe, va inventa jucători și va da autografe pe șepci și pe tricouri, pe marginea terenului, oamenilor buni de la Mioveni, Arad, Constanța, Craiova, Botoșani, Cluj, Timișoara, Iași și de peste tot. E țara lui, asta chiar nu-i poate lua nimeni. Amin. Altfel, spectacolul lumii a fost în Giulești. Cel mai vibrant, copleșitor și sud-american public din Europa, i-a dus pe Mutu, ca să rămânem în aria celor mari, și pe ai lui, spre o victorie totală și fără drept la recurs cu FCSB.
Mutu s-ar putea să fie un foarte bun antrenor, însă energia care venea dinspre tribune și peluze a făcut cât un Coverciano și un Clairefontaine la un loc.
Mutu plus Giuleștina e foarte probabil să echivaleze cu un titlu. Dacă nu credeți ascultați peluza și tobele ei. Le găsiți pe YouTube, și în cărțile lui nea Vanea, ca și celebra noapte de 8 spre 9 iulie 1982. Aceea, în comentariul minunaților Thierry Roland și Jean Michel Larque. Pentru că noi toți suntem și Hagi și Rapid, și Sevilla, și Universitatea Craiova și Platini și Barcelona și Milan și Giuleștina și UTA și Mutu și DDB.
Aceștia sunt anii și oamenii. Poveștile. Lumea e, de fapt, o minge marca Tango.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER