Inima mea de 16 ani

De câteva ore suntem într-o zi de primăvară care, pentru mine, înseamnă o întoarcere, fără hipnoză, la ceva ce a fost prea înalt, prea sus, ca să nu doară când s-a prăbușit. Sau poate că durează, poate că nimic nu a căzut, cine știe ce se petrece cu adevărat în relația dintre amintirile noastre și realitate? Cine știe?

2 martie 1983. 16 martie 1983. 40 de ani de la cea mai mare performanță din istoria Universității Craiova, eliminarea vest-germanilor de la Kaiserslautern, și calificarea în semifinalele Cupei UEFA, devenită, în acel moment, și cea mai bună clasare europeană din întreaga istorie a echipelor de club din România. 2-3 în tur și 1-0 în retur, Crișan și Geolgău la ei, Negrilă, golul calificării, acasă, pe Central. Ei, nemții, da, cu Brehme, Briegel, Bongartz, Nilsson, Thomas Allofs, Eilenfeld, între alții.

Inima mea de 16 ani

Campioni europeni, unii, vicecampioni europeni, viitori campioni mondiali, alții, vicecampioni mondiali, îi mai vedeți pe YouTube marcând în finale de Cupă Mondială, jucând contra Argentinei lui Maradona, de pildă,  hotărând titlul. Da, Brehme. De două ori a marcat și în poarta lui Lung, în seara aia. Era 3-0 în minutul 53. Fuseseră semifinaliști, nemții, cu un an înainte, iar atunci veniseră așa: 3-0 și 3-0 cu Trabzonspor, 2-1 și 2-0 cu Napoli, 0-1 și 4-0 cu Sevilla. Și aveau 3-0, acum, cu Craiova. Mai dăduse și Irimescu, un autogol.

Iar eu aveam 16 ani, și căutam să respir, chircit în fotoliu, uitându-mă anesteziat, de scor și de neputință, la ecranul televizorului nostru alb-negru Stassfurt și neînțelegând prea mult din vocea perfectă a lui Cristian Țopescu. Fără Tilihoi, fără Țicleanu, fără Balaci, mai ales fără el, ce puteai să mai speri, la 0-3? Să nu fie mai rău, deși era deja foarte rău. În casă, un văl de durere, bănuită oricum, ne ținea laolaltă. Mama, tata și eu.

Atunci, în minutul următor, cât a ținut anestezia, am învățat că speranța nu se naște niciodată în tine însuți. Cineva din afară trebuie să o aprindă, vorba lui Jim Morrison, să facă un gest, să miște ceva către tine. Și a făcut mama, mai întâi, atentă la dispariția mea în fotoliu, trecând ușor pe lângă mine și oprindu-se o clipă, cât să mă atingă puțin cu podul palmei pe obraz și să-mi șoptească perfect sigură, în drumul ei către bucătărie: “mă duc să îți fac o limonadă. Până mă întorc, o să dăm și noi un gol!”

Și l-am dat, așa a fost. A marcat, după câteva secunde, Geolgău, iar Aurel Țicleanu, operat la ochi în iarna aceea, de profesorul Olteanu, a intrat în minutul 64, în locul lui Liță Dumitru, și a dat pasa pentru al doilea gol, pentru Zoli Crișan. 2-3, minutul 72. Imediat a intrat și Cârțu în locul lui Beldeanu. Am terminat atacându-i. Simt și acum gustul acelei limonade, și de patruzeci de ani nu cred că există o băutură mai bună pe lume. Probabil că ea m-a ridicat din fotoliu, ea sau golurile lui Geolgău și Zoli. Nu mai contează. Speranța venise, adusă de afară, de mama și apoi de pasa lui Aurel, dar eu tot nu credeam. Ne mai trebuia doar un atât de simplu, de clar și de infernal de obținut 1-0 acasă, peste două săptămâni. Cum să crezi că va fi așa?!

Cum să crezi că va fi astfel?

16 martie 1983. Se fac acum 40 de ani, cum v-am zis, dar eu atunci am îmbătrânit. Pentru că, știu azi, cele două săptămâni dintre tur și retur m-au chinuit și m-au pus la pământ, atât de grea speranță am cărat cu mine în autobuzul 49 și-n tramvaiul 3, de la Otopeni, din Ferme, de la Sanatoriu, și până la Cișmigiu, la Schitu Măgureanu. Zi de zi, seară de seară, că învățam după amiază, de la două la opt. Eram a 9-a R, la Lazăr, număr matricol 1021. Am avut teze în zilele alea, asta știu. Și mai știu că mă jucam în stația de tramvai de la Casa Scânteii numărând oamenii care coborau din vagoane. Număr par, ne elimină nemții, impar, batem cu 1-0, alt scor nu exista.

Par, ne bat, coboară șapte oameni, 1-0. Două săptămâni am ținut-o așa, ba chiar mai mișto de atât: iau 4 în teză la matematică, ne calificăm. Bine, tot răul din lume mi l-am dorit, doar ca să fie bine miercuri, pe 16 martie. Să rămân corigent, să pierd olimpiada la română, să oprească Ceaușescu circulația în fiecare zi.
Tocmai de asta nici la teză nu m-am dus, pe 16, am dat-o singur nu mai știu când. Era un preț pe care trebuia să-l plătesc. Și am vrut să mă achit de toate, ca să am șanse.
Balaci a făcut ce-a vrut cu Brehme la Craiova. El și Cămătaru. Iar golul l-a dat Negrilă.

Am vorbit cu Negoro acum câteva zile. Și cu Cârțu. Și cu Țicleanu, era la Predeal. Și cu Lung. Și cu Ungureanu. Și cu Lorena, fiica cea mare a lui Ilie. Când vorbesc, eu tot în fotoliu sunt și beau limonadă. Simt mâna mamei. Tata are lacrimi în ochi și zice iar: “Negrilă, mă, Mariusică, Negrilă, mă, tată!” Ca și cum el ar fi spus de mult asta.
Au trecut 40 de ani. Tramvaiele, liceul Lazăr și stația Schitu Măgureanu sunt acolo. Eu, în fotoliu, apoi mâna ei, “Negrilă, mă, Negrilă!!”, vocea, depărtarea, spațiul și calificarea, care a venit, până la urmă. Era minutul 82. Am zis să pierd orice, totul, pentru golul ăla.
Dar nu am știut că pentru totdeauna.
Nu am știut.