Viața noastră, dar stadionul lor

De fapt, încă nu se știe ceea ce se știe. FCSB va juca, după aproape un deceniu, în Ghencea, pe stadionul Steaua. E o știre. E o știre sau un cutremur?  E o revoluție sau normalitatea pe care am trăit-o rareori, aproape niciodată? Hai să vedem ce e! În martie 1990, la 22 de ani, am ieșit prima oară din țară. Eram student la Filologie, am râs pe drum, în autocar, am oprit la Deva, apoi la Arad, am dormit acolo, eram aproape toți din an, și niciunul dintre noi nu fusese vreodată în străinătate. Ne-am distrat!

Budapestaaa! A doua zi am ajuns acolo și capitala comunistă de lângă noi era altfel. Mai curată, mai luminată, mai cum văzusem prin filme, la video. (În traducerea doamnei Irina Margareta Nistor). La chioșcurile de ziare, nu știu de ce mă interesa asta, reviste de sport, în folie de plastic transparent. În magazine, până și roșiile și ceapa erau în casolete cu folie. Aveau Coca Cola! Bă, vere, ia uite, dom’ le, Coca Cola la cutie!

Marius Mitran scrie despre viața noastră, dar stadionul lor

(La noi abia apăruseră dozatoarele). Podurile peste Dunăre!? Dunărea însăși? Vai, ce minunat arătau!

Încet, distracția s-a dus, poate și oboseala să fi fost de vină, oricum trebuia să alergăm un pic, nu aveam pașapoarte, eram toți pe o listă, un soi de pașaport colectiv de 24 de ore, trebuia să ieșim din țară pînă la cinci dimineața, ora la care intrasem, iar când am revenit deja nici dracu’ nu se mai distra… Ce văzusem ne descumpănise pe mulți, dar eram studenți, ne aștepta o lume și o viață în față, ce Dumnezeu, va fi mai bine! Va fi. Voi fi. Vom fi.

Eram la Litere deja (din decembrie ‘89 nu i-a mai zis Filologie), conjugam bine, voi fi, vei fi, vom fi. Dracu’ să ne ia, frumos fusese la ăia!
Peste doi ani am intrat în presă, eram încă student, la ziarul “Ora”. Nicolae Cristache, director, cu Sorin Satmari, Victor Niță, Dan Mucenic, Anca Oegar, Leo Badea, Cosmin Stăniloiu, Dan Marinache, Ioana Țigănescu, Marian Valentin Burlacu, zis BMW-ul.

Și a început un carusel din care tot încerc să mă dau jos și nu știu nici dacă mai pot și nici măcar dacă vreau cu adevărat. De atunci am văzut cu ochii mei, cum se zice,  parte din orașele lumii, patru continente, câteva zeci de finale, de Mondial, Euro, Champions, UEFA, Supercupa Europei, mă rog, toată gama. Sunt soldatul fotbalului și al stadioanelor lui minunate, pe cele unde s-a scris istoria  le-am bătut pe toate, de la “Central” și “Giulești” până la Wembley și San Siro. Chiar pe toate, inclusiv “Dealul Florilor” din Baia Mare, actualmente “Viorel Mateianu”. Absolut pe toate.
În Ghencea, pe stadionul nou, nu am fost să văd vreun meci, am filmat un promo acolo, acum doi ani, aproape clandestin, un mic fost fotbalist nu avea el chef să ne dea voie, dar ne-a dat, în cele din urmă. Am rămas însă cu senzația de energie negativă, de “nu e pentru voi, e DECÂT pentru noi”. Așa ne-a zis.

Dar situația bizară a rămas, s-a complicat și zi după zi am înțeles că tot ceea ce pentru ceilalți din Vest e banal și simplu și firesc, la noi devine complicat și ciudat. La douăzeci de ani și ceva conjugam verbe, aspirațional și cu credință în mine, în primul rând. La aproape șaizeci, nici nu îmi mai amintesc cum trebuie să aștepți ceva. Am încheiat proiecțiile, nădejdea, speranțele, știu deja cum să mă repliez în fața a orice, mă pregătesc ca imaginile cu stadioanele lor din sufletul meu să dispară încet, încet, finalele acelea să se șteargă, ca anii de presă de atunci, să rămân singur fără niciun reper, pentru că tot ceea ce credeam că am, de fapt nu există. La noi nu există!

Lumea s-a creat, s-a dezvoltat și are un sens pentru că e vorba despre oameni. La noi, despre anumiți oameni. Stadioanele lor sunt pentru oameni, pentru toți, la noi sunt doar pentru unii. De aceea, nu știu dacă e adevărat ceea ce este drept, dacă e firesc ceea ce este logic și tot așa, ne putem juca la infinit cu vorbele, cu cuvintele, cu viața noastră care oricum trece fără o linie de metrou de la Henri Coandă în oraș. Fără multe, că nu avem. Iar când avem, când se face pentru noi, oamenii, din banii noștri, ai tuturor, un pod, un stadion, o autostradă, ca să începem să semănam cu ce-am văzut pe la alții, e cu restricții. Cu un bilet de ieșire, rareori cu cel de intrare. Deși e stadionul tău, podul nostru, autostrada noastră, aeroportul nostru, viața noastră.

Mă aștept însă ca și accesul la ea să fie condiționat, sau eliberat, după cum devine cazul. Faptul că FCSB – Dinamo se va juca pe stadionul Steaua nu mi se mai pare o știre, cât, deja, un recurs la memorie și la bun simț. În definitiv, dacă echipa care i-a avut antrenori pe Hagi, Lăcătuș și Pițurcă și președinte pe același Lăcătuș, dar și pe Duckadam, de imagine, desigur, nu are loc pe stadionul “Steaua”, atunci vreau la Paris.

Sau la Madrid. Sau la Berlin. Dar, vorba celor de la TAXI, “sunt prea bătrân să plec!”
Nu aveți un bilet în plus?