Arhiplin cu locuri goale
Inteligenţa revoluţionară l-a făcut la un moment dat pe Nicolae Ceauşescu să îndemne la ceva greu de pătruns şi imposibil de realizat: „Să nu mai existe nici un judeţ sub media pe ţară”. Impulsul s-a făcut simţit în perioada în care, potrivit aceleiaşi minţi colosale, cantitatea trebuia transformată într-o nouă cantitate. Asta voia să spună, absurd şi mincinos, că „mai mult” însemna automat „mai bine”. Şefimea judeţeană a luat act de cele emise de „Dunărea gândirii” şi a decis că e nevoie de măsuri în consecinţă. Aşa a apărut ideea raportărilor false, indiferent dacă era vorba de siderurgie sau agricultură, de electronică sau comerţ exterior.
Eram oricum în priza produsului livrat înainte de termen, după cum avea grijă să ne asigure şi Ion Bogza în distihul cântat „O chemare nouă ţara o străbate, / Cincinalu-n patru ani şi jumătate”. Hăituiţi de ideea de-a se plasa peste media pe ţară, miniştrii şi prim-secretarii au coordonat cu zel minciuna şi au înflorit totul din condei. N-a scăpat nici silvicultura, în care pe fiecare treaptă ierarhică se găsea câte un mintos care umfla datele, astfel încât „geniul Carpaţilor” să primească veşti minunate. Spirala mistificării a continuat până când una dintre puţinele inteligenţe active şi curajoase din minister a şoptit la urechea cui trebuia că, dintr-o contrafacere în alta, România ajunsese într-o situaţie delicată: hectarele împădurite nu numai că epuizaseră suprafaţa ţării (cu tot cu lacuri, râuri, Deltă şi Marea Neagră), dar intraseră puţintel pe teritoriul Ungariei.
A urmat replierea tacită. Dezumflarea rapoartelor a implicat, de bună seamă, câteva demiteri, după care pădurile româneşti s-au retras cuminţi în interiorul ţării, parcă ruşinate şi ele de involuntarul lor spasm expansionist.
Radu Paraschivescu scrie despre arhiplin cu locuri goale
Cum s-ar spune, nimic nou sub soare – nici măcar sub cel din Qatar. Fiindcă ţările mici nutresc visul de-a fi mari, organizatorii Cupei Mondiale recurg, iată, la artificiul cosmetic menit să împingă lucrurile în ridicol. Conform datelor pe care ei înşişi le furnizează, la meciurile din primele zile asistă mai mulţi spectatori decât ar putea să încapă pe stadioane. De pildă, la Argentina-Arabia Saudită sunt cu 8.012 de privitori peste capacitatea maximă a arenei. Trei lucruri nu sunt limpezi aici, mai cu seamă că fenomenul se repetă ritualic (67.372 de spectatori pe 60.000 de locuri la deschiderea Qatar-Ecuador, 45.334 de spectatori pe 40.000 de locuri la Anglia-Iran etc.) Primul lucru neclar ţine de spaţiul pecare l-au ocupat cei care au asigurat surplusul. Unde anume au stat? Şi-au adus scăunele pliante cu ei, cum făceam noi când, cantitatea fiind o nouă calitate, făceam coadă la speranţa unor tacâmuri de pui? S-au înghesuit fesă lângă fesă, câte doi pe un loc, acolo unde s-a putut (deşi rigorile corporale din Qatar nu par să încurajeze acest tip de intimitate)? Al doilea lucru neclar ţine de zona-tampon care, din motive de securitate, trebuie lăsată fără spectatori. Aici cum au fost curbate şi încălcate reglementările? Sau poate că, ilogic, ce e valabil la UEFA nu e valabil la FIFA, deşi potenţialul violent al galeriilor se prezintă la fel, indiferent de egida sub care se dispută competiţia. În fine, al treilea lucru neclar necesită o explicaţie măcar succintă din partea raportorilor hiperoptimişti. Dacă au fost mai mulţi spectatori decât scaune la atât de multe meciuri, de ce s-au văzut totuşi atâtea locuri goale în tribune? Cum se poate descifra misterul?
Cum spuneam, fenomenul nu e nou. Ceea ce se numeşte astăzi make believe, adică „iluzia realităţii”, n-a fost brevetat nici de România, nici de Qatar. Din secolul al optsprezecelea încoace, scamatoria poartă numele de „potemkinadă” (există şi varianta „potemkiniadă”), de la numele cneazului, ofiţerului şi omului de stat Grigori Alexandrovici Potemkin, consilierul şi, pentru o vreme, amantul împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei. Povestea spune că împărăteasa a străbătut Crimeea în 1787, iar Potemkin i-a pregătit vizita ordonând ridicarea unor sate întregi din case de carton şi palate din argilă – construcţii artificiale, menite să-i dea Ecaterinei impresia de prosperitate de la distanţă. Există, fireşte, şi şcoala de gândire care afirmă că totul este o scorneală urzită de detractorii lui Potemkin, eventual de cineva care visa la un loc călduţ în patul imperial, după ce şiretlicul cneazului va fi fost descoperit, iar făptaşul pedepsit.
Noi, cei crescuţi în cultul cantităţii pe post de nouă calitate, suntem tentaţi să dăm crezare scenariului. Nu de alta, dar ţinem minte vizitele Supremului prin pieţele bucureştene de Ziua Recoltei, când roadele belşugului erau mutate pe ascuns de activişti dintr-o piaţă în alta, astfel încât Inegalabilul dădea cu ochii de şase ori de aceleaşi produse în câteva ore. Ţinem minte şi vizitele la fermele agricole, când merele căzute pe jos erau prinse la loc pe crengi cu sfoară sau cu liţă. Pornind de la Potemkin, cu trecere pe la Ceauşescu, ajungem la supuşii emirului qatarez şi constatăm ce progrese enorme a făcut tehnica malformării.
Nu e clar totuşi de ce nu s-a gândit nimeni să producă un trucaj hollywoodian şi să modifice situaţia din pauza meciului de deschidere. Dacă aţi uitat, la 2-0 pentru Ecuador, suporterii qatarezi au început să plece din tribune, gândindu-se că echipa lor nu avea cum să revină. Dacă s-a minţit atât de mult în rest, de ce nu s-a făcut şi acum ceva? De ce nu s-a transformat plecarea în venire? Traficul cu iluzii pe care-l pune în operă Cupa Mondială ar fi făcut loc şi unui procedeu de acest tip. Dar ia stai. Oare erau suporteri qatarezi de-adevăratelea sau figuranţi îmbrăcaţi corespunzător şi distribuiţi în roluri pe care nu s-au priceput să le joace până la capăt?