În joia asta de septembrie frumoasă ca Jacqueline Bisset la orice vârstă, postul de radio Digi FM şi-a desfăşurat Matinalul pe terenurile unde se joacă meciurile din Ţiriac Foundation Trophy. Ca invitat bisăptămânal, am fost poftit să mă deplasez la locul faptei, pentru cuvenita intervenţie de la 9 la 10. Spre şansa mea, am fost luat cu maşina de acasă. Iniţial i-am spus producătoarei că nu e nevoie, fiindcă ştiu să ajung singur – doar fusesem de atâtea ori.
Producătoarea a insistat pentru maşină; şi bine a făcut. Fiindcă eu mă gândeam să ajung la Arenele BNR, pe când turneul se ţine într-un cu totul alt loc: la Centrul naţional de tenis Ion Ţiriac. Mai poetic spus, la capătul troleibuzelor 79 şi 86, între un depou RATB şi un mall. Doar bulevardul pe care se află Centrul are o rezonanţă sportivă: Pierre de Coubertin. În rest, într-o ţară unde inadecvarea nu mai miră pe nimeni, fireşte că nici organizarea turneului într-un loc care fusese cândva parcare de stadion nu are darul să întristeze. Să revolte, cu atât mai puţin.
Şi totuşi, sentimentul care s-ar cuveni să aprindă şi să cuprindă suflarea sportivă şi publicul e revolta. Ţiriac Foundation Trophy e organizat cu eforturi enorme, însă în termenii unei flagrante improvizaţii. Schelăria metalică pe care se sprijină tribunele va fi demontată peste câteva zile, ca să ajungi de la un teren la altul trebuie să slalomezi printre tot felul de lucruri, rampele şi diferenţele de nivel le-ar pune probleme de deplasare vârstnicilor etc. Cosmin Hodor, directorul turneului, merită felicitări pentru strădanii şi compasiune pentru sarcina ingrată pe care o are de rezolvat. Dumitru Hărădău, cu care am povestit interstiţial în măsura pauzelor de ştiri de la radio, la fel. Şi ei, şi alţii simt nedreptatea şi nu pot s-o dinamiteze. Iar nedreptatea ţine de felul în care BNR, proprietara Arenelor omonime, refuză să repună în circuit un loc unde altădată România lui Năstase şi Ţiriac juca – o, tempora! – o finală de Cupă Davis cu America lui Smith şi Gorman.
Sunt deja ani buni de când Arenele BNR au căpătat menirea sadoveniană a „locului unde nu s-a întâmplat nimic”. Cine are ceva de câştigat de aici, nu se ştie. E simplu de conchis, în schimb, că de pierdut pierde toată lumea. Prin vocea lui Mugur Şteţ, BNR o ia de la moş Adam şi explică noţiunea de proprietate celor care o consideră în continuare „moft”. (Ar fi de văzut dacă domnul Şteţ s-a indignat la fel când Ion Iliescu s-a referit la proprietate exact cu acest cuvânt, „moft”. Dacă da, bravo dumisale. Dacă nu, onorabilul domn ar putea fi retrogradat, moraliceşte vorbind, de la Şteţ la Flecuşteţ.) Astfel, spune balada în proză a BNR,„în 1946, când şeful statului român era regele Mihai I al României, Banca Naţională a României a cumpărat de la Societatea de Dare la Semn Bucureşti – prin actul de vânzare-cumpărare şi de schimb – terenul pe care se află astăzi Centrul de perfecţionare profesională şi activităţi sociale. Valoarea plătită în anul 1946 de către BNR a fost de 2.250.000.000 de lei, echivalentul a peste 254 milioane de euro în anul 2017” (când e făcută declaraţia de mai sus).
Urmează pagini întregi de letopiseţ al vitejiilor făcute de BNR: investiţii, modernizări, utilări, întreţinere etc. Toate bune şi pe rever, numai că omul de pe stradă vede altceva. Şi anume, că o instituţie de mare forţă a ţării a preluat o arenă sportivă (într-un oraş şi într-o ţară unde e mare nevoie de arene), a cheltuit vagoane de bani ca s-o salveze de ruină, iar acum o lasă să devină la loc ruină. Cine observă un dram de logică aici e rugat să-l explice. Profanului care sunt poziţia BNR seamănă ca două mingi Dunlop cu demonstraţia de forţă, cu un bras de fer prin care instituţia anunţă că nu dă socoteală nimănui şi că, fiind acoperită de documente, nu are chef de discuţii. Să transformi o frumuseţe de parc sportiv, cu terenuri cu tot, într-un nucleu birocratic e la limita plauzibilului. Să alungi tenisul de pe o arenă de tenis e un non-sens vinovat. Iar să sileşti un organizator de turneu să recurgă la nedemne acrobaţii logistice e un scandal.
Martor mi-e Dumnezeu că am scris critic de multe ori despre Ilie Năstase şi Ion Ţiriac în ipostazele lor bufonard-vânătoreşti de după 1990. (Pe vremea când ei erau branduri sportive ale României, eram la şcoală şi le aşteptam meciurile cu înfrigurare.) Aici însă, Năstase şi Ţiriac au de ce să se scandalizeze. Tenisul nu poate fi tratat cu lacăte pe uşi, ţâfnă şi muţenie. Guvernatorul BNR şi oamenii din anturajul lui ar trebui să iasă şi să explice limpede de ce locul de legendă al tenisului românesc e acum un spaţiu în care „se perfecţionează cadre”. E de aşteptat totuşi ca nimeni să nu deschidă gura – sau s-o facă, însă doar pentru un căscat suficient şi plictisit. Uzura morală a Arenelor rămâne pentru ei o abstracţie. Iar morala simplă, o himeră. Cerul înstelat de deasupra BNR nu trimite la legea morală dinăuntrul celor care-o conduc, ci mai degrabă la stelele de pe epoleţi.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER