„E totul scris”
Cu peste treizeci de ani în urmă începeau să vină în România lectori străini pentru tot felul de chestiuni: relaţia dintre patronat şi sindicate, rigorile muncii editoriale, siguranţa în transporturi, sănătatea publică, sistemele antifurt, televiziunea prin cablu etc. Cei mai mulţi dintre ei erau americani, iar cei mai mulţi dintre cei mai mulţi îşi începeau prezentările elogiind noţiunea de planificare şi rostind obligatoriu formula „He who fails to plan plans to fail” („Cel care nu planifică îşi planifică eşecul”).
„E totul scris”. Editorial de Radu Paraschivescu
Incitant şi inedit la început, enunţul s-a clişeizat rapid, ca fiecare lucru care se goleşte de conţinut cu cât îl foloseşti mai des. Nu-i vorbă, aveam şi noi clişeul nostru, pe care-l scoteam din rastelul cu vorbe proaste ori de câte ori ne vizita un lector american: „V-am aşteptat cincizeci de ani”. Sigur, memoria le juca o festă gazdelor carpatine, aşa cum pot confirma toţi cei care au auzit de Operaţiunea Tidal Wave şi de covorul de bombe sub care a îngropat aviaţia americană rafinăriile prahovene pe 1 august 1943.
Nu se ştie dacă Gheorghe Hagi a avut de-a face cu vreun lector american cândva. Ce se ştie este că planificarea – aşa, nesuferită cum e – face parte din bagajul performanţei sale. O spune chiar el, când e descusut de reporteri sau moderatori cu privire la pepiniera Farului şi la direcţiile de lucru: „E totul scris”. Sunt trei cuvinte care dau măsura succesului, iar asta chiar dacă „scris” ar putea să nu însemne pagini de caiet sau documente Word, ci pur şi simplu că lucrurile sunt stabilite, direcţia e dată şi nu se răsuceşte nimeni dintr-un pamplezir.
Hagi e un cocktail de emoţii, de porniri şi de gânduri, de inspiraţii şi transpiraţii, ca fiecare dintre noi. E când vijelios, când jovial. Când agresiv până la înjurătură, când tandru şi solidar. Când dominat de mania persecuţiei, când reformator. Până la urmă, e un om cu o combustie ridicată şi cu un nivel de exigenţă care nu poate veni de altundeva decât din autoexigenţă. Cerând mult de la sine, Hagi e îndreptăţit să le ceară mult şi celorlalţi.
Sigur că Farul nu e democraţia cea mai luminoasă din sportul mondial. La Farul cuvântul şefului decide tot, fără abatere şi excepţie. Nimeni nu iese din consemn sau, dacă o face, plăteşte preţul. Şi-atunci, te întrebi: e Hagi discreţionar? Francheţea te sileşte să răspunzi: o, da, fără discuţie. De aici, următorul gând: poate să iasă ceva bun din alonja unei personalităţi discreţionare? Paradoxal, da, poate să iasă, fiindcă discreţionarul nostru a îmbătrânit şi s-a hârşit în domeniul în care lucrează. Ceea ce-l face greu de sfătuit şi de atras spre argumentul celui care-i este aproape. Şi totuşi, iată-l pe Hagi răsplătit cu un nou titlu de campion. De ce?
Fiindcă „e totul scris”. Asta înseamnă că Hagi ştie exact cum arată înlocuitorii de mâine şi de poimâine ai lui Mazilu, Borza, Grameni şi Munteanu. Şi câţi sunt la număr. Asta mai înseamnă că reţeta şi achiziţiile de joc sunt aceleaşi la toate grupele de vârstă, ceea ce simplifică trecerea de pe un palier pe cel următor. Iar asta înseamnă, simplu, viziune. Hagi are o viziune în care şi-a pompat banii şi entuziasmul, iar viziunea asta premiază tinereţea hergheliei. Pragmatismul lui Hagi – căci există şi aşa ceva – nu pune pe primul plan banul (s)muls în procedură de urgenţă prin transfer, ci continuitatea proiectului şi supleţea viziunii.
Că nu e totul perfect la Farul nici nu mai trebuie spus. O ştie Hagi mai bine decât toţi ceilalţi. Reproşul altora – cârcotaşi sau oameni de bună credinţă – ţine de subţirimea prestaţiei după ce jucătorul transferat pleacă din curtea Farului şi ajunge în străinătate. Şi de nevolnicia competiţională a echipei în clipa când părăseşte Liga 1 şi trebuie să dea piept cu echipe din alte ţări. Sunt lucruri care se ştiu şi la care e de presupus că se gândeşte şi arhitectul echipei. Iar arhitecţii validaţi în breaslă sunt cei care construiesc solid, stabil şi inspirat, fără risc de prăbuşire. Farul e o casă clădită bine, cu pasiune şi pricepere.
Mai rămâne ca locatarii ei să se mişte la fel de dezinvolt după ce ajung, într-un fel sau altul, în vilele Europei. Iar dacă Tina Turner a fost „simply the best” în materie de rock feminin, Hagi e acum „simply the best” fiindcă exuberanţa fotbaliştilor lui nu ţâşneşte doar din instinct, ci şi din adevărul aparent simplu că „e totul scris”.