Fotbalul o baggio pe mânecă

„Poftim? Doping? Unde, la noi? A, nu, nici vorbă. Zvonuri, rea intenţie şi tentative de destabilizare. Ştim din partea cui vin. Din partea unora care văd că, dacă nu pot să ne învingă pe teren, încearcă să ne înjunghie pe la spate.” Avocatul autoapărării poartă un tricou alb cu dungi negre, care imită un alt tip de echipament, la nepieritoare modă în unele stabilimente cu gărzi înarmate, dobermani şi garduri înalte. Şi, de bună seamă, trebuie să te aperi, nu poţi să n-o faci. Mai ales când îţi vine un neisprăvit de estic şi îţi atacă valorile. E nevoie să iei măsuri şi să i-o spui de la obraz: dacă e aşa puturos Occidentul ăsta al nostru, de ce n-ai rămas la tine-acasă?

Fotbalul o baggio pe mânecă, editorial de Radu Paraschivescu

Rostitorul diatribei poate fi orice guler alb(-negru) din birourile piemonteze ale Fiatului sau ale lui Juventus. Primitorul e unul singur. Un tip boem doar geografic, în sensul că e originar din Boemia. Îl cheamă Zdenek Zeman şi nu se poate şti dacă amintirea lui a alimentat măcar o parte dintre temerile exprimate deunăzi de Dino Baggio. Aşa ar fi frumos, dar e lucru cunoscut că frumuseţea şi adevărul nu sunt decât întâmplător sinonime. Zeman vorbeşte tranşant împotriva dopingului din 1998, la fix treizeci de ani după ce şi-a văzut ţara invadată de sovietici (o operaţiune specială, ce altceva?) şi a decis că, decât să-l înece sila, mai bine să nu se înece în Sicilia. Cu vorba lui rară şi bolovănoasă, în care vocalele şi consoanele păreau mereu cuprinse de lene, cehul a redactat o sinteză morală pe care au preluat-o ziare din Spania şi Irlanda, din Franţa şi Grecia.

„Sportul are propria lui moralitate. Dacă vrei să-ţi îmbunătăţeşti randamentul, mai faci o tură de teren sau un circuit de aparate la sală. Nu iei o pastilă şi stai la soare o oră. Asta e moralitatea sportului.” Scurt, cuprinzător şi intolerabil pentru cei cu musca pe căciulă. Cu atât mai greu sunt de îndurat cuvintele lui Zdeman (preluate aici din „The Irish Times”), cu cât cehul revine după şase ani şi mai încearcă o dată marea dopingului cu degetul moralei. Ajuns între timp la Cagliari, Zeman face mărunte consideraţii anatomice după cum urmează: „Unii jucători îşi modificau musculatura şi în trei luni treceau la măsuri mai mari. Puteai citi în ziare despre un portar de 28 de ani nevoit să-şi schimbe mănuşile fiindcă îi crescuseră palmele.” Episodul e amintit de Daniel Scorpie într-un număr din 2014 al „Gazetei Sporturilor”. Tot atunci Zeman invocă recursul la creatină al anumitor jucători italieni. Unul este Roberto Mancini. Celălalt? Gianluca „De mortuis nil nisi bene” Vialli. Nu se ştie exact ce creează creatina printre profani, dar efectele ei ascunse le bat uneori pe cele la vedere. Şi fiindcă Zeman vrea să profite de lecţia de anatomie – alta decât cea a lui Rembrandt – , iată-l filozofând şi despre musculatura lui Del Piero, preschimbat din ciocârlie în condor în mult mai puţin timp decât s-ar fi crezut cu putinţă. Ba chiar şi despre miraculoasa primenire sangvină de care se bucură Fabio Cannavaro.

După cum se ştie, necomplezenţa căpoasă şi acră a lui Zeman a fost răsplătită prompt: cehul nu şi-a mai găsit angajament în Italia timp de câţiva ani şi a trebuit să ia lecţii de geografie înainte să semneze următorul contract. Oare asta l-o fi sensibilizat cât de cât pe Dino Baggio? Dar pe Florin Răducioiu? Mai degrabă nu. Sau poate că n-au ştiut, deşi e straniu cum se nimereşte să nu ştii tocmai lucruri grave, care te dezavantajează şi te expun ruşinii. Singurul care s-a solidarizat atunci pe faţă şi în ziare cu Zdenek Zeman a fost Yannick Noah, ale cărui săgeţi trimise spre medicina sportivă spaniolă (în frunte cu brigandul farmacologic Eufemiano Fuentes, spre a vorbi eufemianistic) şi spre minunile ei din tenisul de câmp au apărut în „Le Monde”. Printre ele s-a numărat atunci propunerea de acceptare a dopingului ca practică normală în sportul de înalt nivel. Ceea ce, mutatis mutandis, seamănă cu acceptarea plagiatului ca metodă de cercetare şi de creaţie dacă vrei să devii ministru sau premier în România.

Şi totuşi, Dino Baggio şi Florin Răducioiu s-ar fi putut simţi îngrijoraţi înainte să moară Vialli. Ar fi fost suficient să se gândească la o listă scurtă pe care s-au aflat Miklos Feher, Marc-Vivien Foé, Dani Jarque şi Antonio Puerta. Unii au murit pe teren, în timpul meciului. Alţii vorbind la telefon din cantonament cu iubitele. Alţii după ce tocmai fuseseră schimbaţi şi se prăbuşiseră înainte să deschidă uşa vestiarului. Este cazul lui Puerta, ajuns de puţină vreme în naţionala Spaniei şi răpus, la trei zile după ce a căzut pe teren într-un Sevilla-Getafe, de ceva care se cheamă displazie aritmogenă a ventriculului drept. De ce l-a lăsat inima pe un tânăr care făcuse de multe ori vizita medicală şi abia împlinise 23 de ani? Nimeni n-a răspuns, şi asta dintr-un motiv elementar: cine e orb, surd şi tace trăieşte o mie de ani în pace.