Gluma cu vârsta

Se poate glumi în fel şi chip pe seama vârstei. E notoriu – şi în egală măsură nepoliticos – felul în care un domn întreabă o doamnă ce vârstă are. „Mă îndrept spre patruzeci”, spune doamna, înfăşurându-şi răspunsul în cochetărie şi discreţie. „Da? Din ce direcţie?” insistă cu mojicie domnul. Dacă aici accentul cade pe lipsa bunelor maniere, gluma jucătorului sub 21 de ani ca prezenţă obligatorie pe teren ţine de ceva straniu, care contrazice logica. Iniţiativa înalţilor dregători din fotbalul românesc deschide o şcoală de gândire nouă, care le arată celor interesaţi cum să-ţi propui un obiectiv corect şi să rămâi departe de el fiindcă îţi alegi prost instrumentele. Pragul de vârstă este, în condiţiile acestea, o convenţie aptă să suscite întrebări. Una dintre ele ar fi: de ce neapărat 21 de ani? Doar fiindcă, într-o simetrie cosmică, sufletul cântăreşte 21 de grame la părăsirea corpului? De ce nu 20 de ani – nu de alta, dar e un număr rotund. Sau 18, cu bătaie pe trambulina majoratului. Ca să nu mai spun că e contrar legilor pieţii libere să intervii în afacerea privată a cuiva şi să-l obligi să aibă grijă de ea dansând după cum îi cânţi.

Radu Paraschivescu scrie despre gluma cu vârsta

Dacă arunci un ochi prin cultura lumii (dar cine să-l arunce?), observi imediat ce nerozie fără margini e impunerea pragului de vârstă. Mozart, bunăoară, a compus de pe la cinci ani şi a cântat cam tot atunci în faţa câtorva capete încoronate ale Europei. Sigur, e un caz ieşit din calapod – ca de altfel şi Shirley Temple, care a apărut pentru prima dată într-un film la trei ani, pentru ca la cinci ani să joace deja un rol în toată puterea cuvântului. Însă precocitatea nu are nevoie de repere, chitanţe, premieri şi sancţiuni. Ea există sau nu. Klara Schumann a compus o splendoare de concert pentru pian la 16 ani. Schiţele şi desenele realizate de Michelangelo la 17 ani au lăsat lumea cu gura căscată, iar Bernini a început să-şi arate înzestrarea genială la opt ani, înainte de-a deveni farul sculpturii baroce. Pe de altă parte, există creatori cărora bătrâneţea nu le-a veştejit inspiraţia şi nu le-a strecurat oboseală în oase, în minte şi în suflet. Paradoxal, Michelangelo poate fi citat şi aici, laolaltă cu Goethe, Vargas Llosa şi atâţia alţii. Şi n-au trecut nici două săptămâni de când la Sala Palatului a cântat Omara Portuondo, care în toamnă va împlini 93 de ani şi a cărei singură concesie în acest turneu de adio a fost renunţarea la trabucul fumat pe scenă.

Ce înseamnă asta? Nimic altceva că – am spus-o până dincolo de saţietate – vârsta nu e nimic altceva decât o fatalitate biologică. Nu eşti formidabil doar în orizontul tinereţii tale, după cum nici culpabil de bătrâneţe nu poţi fi. Tinereţea nu este o virtute sau o calitate, la fel cum bătrâneţea nu este o vină. A înlocui ierarhia meritului cu ierarhia anilor e fără sens şi până la urmă neetic. Asta spre a nu mai spune că intenţiile dinapoia pragului de vârstă sunt tamponate de realitate. Una dintre intenţii era, dacă vă amintiţi, micşorarea fluxului de străini care vin să joace în Liga 1 şi iau pâinea de la gură românilor daţi la o parte nemeritat. E bine să se ştie că, în plin elan al acestei reguli, ediţia trecută de campionat a adus cei mai mulţi străini din ultimele decenii, destui dintre ei nefiind doar străini de ţară, ci şi de fotbal. Prin urmare, blindarea fotbaliştilor români în faţa asediului străinătăţii s-a dovedit o vorbă goală şi nimic altceva.

Un alt reper care măsoară diletantismul acestei reguli este comparaţia cu ţările europene unde se joacă fotbal de calitate. Nicăieri în ţările bine aşezate de pe continent o asemenea regulă nu poate trece de instanţa primă a bunului-simţ. Anglia şi Spania, Italia şi Franţa, Portugalia şi Danemarca nu s-au gândit vreodată la un asemenea criteriu. Nu că Argentina sau Brazilia ar proceda altfel. Jucătorii lansaţi devreme spre cariere stelare au nevoie de talent, de seriozitate şi de un mediu sănătos de competiţie, nu de buletin şi o vârstă fragedă.

Haaland şi Reyna, Mbappé şi Owen, Vinicius şi Bellingham şi alţii ca ei sunt buni în afara criteriilor de vârstă. În bătătura românească n-a existat niciun prag de vârstă care să ajute la explozia fotbalistică a lui Balaci şi Răducioiu, a lui Dobrin şi Belodedici, a lui Hagi şi Mutu. Nu cumva problemele de fond şi de sistem trebuie rezolvate altfel, nu prin fixarea pragurilor de vârstă? România care a început de-a buşilea şi a terminat în genunchi (sau invers) Euro 2021, pe care l-a organizat împreună cu Georgia, a cules de pe urma regulii „sub 21” o echipă perfect submediocră, care a reuşit să nu înscrie nici măcar un gol în trei meciuri jucate acasă. Co-organizatoarea Georgia, unde nu ştiu să existe regula jucătorului sub 21 de ani, a câştigat o grupă cu Portugalia, Olanda şi Belgia şi a avut la fiecare meci mai mulţi spectatori decât România la toate trei meciurile la un loc. E adevărat, nu i-a dat nimănui prin cap ideea unui recensământ care să arate câţi dintre spectatori au avut maximum 21 de ani.