Lumea lui „Super”
Există în mentalul românesc câteva mecanisme care funcţionează în logica paradoxului. Unul constă în uzul şi abuzul de diminutive, lucru pe care poate să-l confirme oricine a mâncat la restaurant, a avut de plătit ceva sau a solicitat un serviciu. În nouă restaurante din zece ospătarul îţi va vorbi despre mămăliguţă cu brânzică, ciorbiţă de văcuţă, castraveciori, ciocănele, fasolică, purcel, plus păhărelul de ţuiculiţă sau de vinişor, spre a nu mai vorbi de prăjiturică. Cel căruia îi plăteşti o sumă oarecare te roagă să aştepţi până iese facturica sau bonuleţul, doamna de la dispeceratul de taximetre (pentru cei care încă n-au trecut la Uber şi Bolt) te sfătuieşte să cobori în două minuţele, la farmacie eşti întrebat dacă nu ai un leuţ mărunt pentru simplificarea manevrelor de înapoiere a restului. Unde e paradoxul? În însuşi faptul că folosirea cuvintelor care înseamnă „mai mic decât normalul” e menită să sugereze o solicitudine „peste nivelul normal”. Universul lilliputan e mobilizat pentru zugrăvirea gigantescului, într-o acrobaţie care nu i-ar fi reuşit nici lui Swift, cel mai bun gestionar al raporturilor fictive dintre pitici şi uriaşi.
România însăşi e un paradox, după cum se constată zilnic. Şi e administrată de oameni croiţi parcă anume pentru acest tip de raportare la realitate, la lume şi la viaţă. De exemplu, nu mai departe de ieri noul vechi ministru sau vechiul nou ministru al agriculturii a declarat că „Pentru mine noaptea e zi”.
Un alt mecanism care fructifică logica paradoxului e ridicarea în slăvi a mediocrităţii. Promovarea ei pe post de culme a calităţii. Aici intră în funcţie un cuvânt care ţine afişul de minimum două decenii: cuvântul „Super”. Când pe cont propriu, când proptit ca prefix înaintea unui evantai de cuvinte. În copilărie, ţin minte că singurul lucru „Super” din brutăriile comuniste era o napolitană cu cacao, amabalată într-un înveliş fucsia şi care era, faute de mieux, cel mai apreciat produs din gama respectivă. Dădeai 1,25 lei şi aveai parte de o trataţie, zi-mi să-i zic, super. Pesemne că astăzi bietul desert ar pierde meciul indiferent de adversar, dar pe atunci el nu numai că ostoia pofta de dulce a copilului, dar întreţinea, oricât de firav, iluzia excelenţei.
Lumea lui „Super”, Editorial de Radu Paraschivescu
De prin 2000 încoace, cu atât mai mult cu cât însuşi Superman a vârât capul în poză, „super” e un prefix de marketing parşiv, care de multe ori înlocuieşte valoarea cu aparenţa ei. Cine deschide televizorul vede superstaruri, supermame, câte-o supernanny şi în general tot felul de alcătuiri umane cărora li se pune ştampila înaltei valori. Fotbalul nu putea lipsi de la acest bâlci al deşertăciunilor şi al deşteptăciunilor, aşa că şi-a făcut şi el rost de câteva superidentităţi. Nu de alta, dar antrenorul campioanei este supranumit Super Dan, aşa cum i se cuvine unui căpitan de plai ialomiţean sau – de nişte ani încoace – ardelean. Renunţarea la prefix nu se produce nici măcar în situaţie de chix în formă continuată (vezi ultimele trei rezultate). Iată însă că alintul pe care-l subînţelege „super” cimentează de la o vreme complicitatea generală din fotbal, în virtutea căreia eşti silit să prezinţi un preş de picioare drept covor persan şi peştele de pe televizor drept porţelan de Limoges.
În aceeaşi urzeală a paradoxului iese la rampă chiar astăzi Superliga de fotbal. Ea denumeşte o întrecere în care se practică de multe ori ceva care se cheamă subfotbal. Cea care impune schimbarea de identitate este întovărăşirea cu o casă de pariuri. Botezul oscilează între ridicol şi jignitor, câtă vreme meciul de deschidere a competiţiei este Hermannstadt-Mioveni. Cum se recomandă în orice superîntrecere care se superrespectă, gazda nu are stadion (nici anul ăsta), aşa că îşi primeşte musafirul prin străini. Mai precis, la Mediaş, unde în anii trecuţi, când Gaz Metan era în Liga I, se jucau uneori meciuri Hermannstadt-Gaz Metan în care gazdele erau oaspeţi, iar oaspeţii gazde. Nici Chindia Târgovişte, o altă superforţă din supercampionat, nu are stadionul ei, aşa că o va întoarce din nou (ca) la Ploieşti. Superliga de azi e continuatoarea unei întreceri în care, nu mai departe de sezonul trecut, retrogradatele au încasat depunctări astronomice, dar au fost ajutate de FRF să încheie campionatul de-a buşilea, în genunchi sau cum o fi, ca să nu sufere celelalte echipe. Ei bine, să superlativizezi o asemenea mascaradă înseamnă să-ţi baţi joc de oameni, de cuvinte şi de fotbalul autentic. Precumpănesc raţiunile comerciale? O fi, dar înainte de Superligă şi de partenerul ei a existat un cetăţean pe nume Confucius, care a spus, cu milenii în urmă, că „important este să defineşti corect lucrurile”. O superdefiniţie, ca să zic aşa.
Câteva repere din sumarul Superligii care începe azi: o echipă cu probleme financiare încă înaintea promovării (Petrolul), care s-a grăbit să-şi cesioneze drepturile TV pe care încă nu le-a primit; o alta prin ale cărei conturi suflă acelaşi vânt al penuriei (Hermannstadt); o campioană care a reuşit să fie eliminată în primul tur preliminar de un grup de cetăţeni îmbrăcaţi la fel şi identificaţi drept echipă din Armenia; două entităţi din acelaşi oraş care îşi dispută numele, sigla şi palmaresul, cam cum se întâmplă în ilustratele amuzante din Franţa, în care Normandia şi Bretania trag cu nădejde de Mont-Saint-Michel, fiecare dintr-o parte şi ţintind fiecare adjudecarea; două echipe care în tururile preliminare de anul trecut au pierdut calificarea în faţa unor mistere teritorial-geografice.
Supercaraghios. Şi în acelaşi timp supertrist.