Planeta surâde panoramic: spre imensa ei mulţumire, Gianni „I love you All” Infantino obţine realegerea în funcţia de preşedinte al FIFA. O face la Kigali, în Rwanda înmuiată altădată în sânge de triburi duşmane. Africa neagră e doar unul dintre teritoriile unde călcătura lui Infantino face să se instaleze concordia, laolaltă cu efectele ei secundare: meciuri tot mai multe şi câştiguri tot mai mari pentru buzunarele cuvenite. Cu un dram de atenţie, Gianni Infantino poate rămâne în jilţ până în 2031, fiindcă se consideră (un impersonal care camuflează alonja decidenţilor importanţi) că primul lui mandat nu a fost complet. Dacă vă gândiţi la numărătoarea electorală a lui Ion Iliescu, bine faceţi. Până la urmă, lumea chiar e mică, dacă farsa şi păcăleala funcţionează la fel în fotbal şi în politică, în România lui 1992 şi la nivelul FIFA din ediţia 2023. La o sondare mai atentă a memoriei, se constată că există totuşi o diferenţă: spre deosebire de Infantino, Iliescu a avut contracandidat. Ba chiar şi o a doua: Iliescu n-a sugerat că ar putea să se eternizeze în funcţie.
Şi aşa cum muncitorimea română se angaja pe vremuri în faţa partidului să livreze „ţării cât mai mult cărbune”, Gianni Infantino asumă în zilele astea pariul unei inflaţii fotbalistice fără termen de comparaţie. Indiferent dacă-i place sau nu, lumea va avea parte de tot mai multe meciuri. Cu ghiotura, cu toptanul, la grămadă, în neştire etc. Qatar 2022 e deja o amintire îndepărtată şi se prea poate ca anchetele privind corupţia la nivel înalt din FIFA şi miile de morţi de pe şantiere să nu producă altceva decât clasări ale cazurilor. Gianni Infantino e mereu orientat cu faţa spre viitor, se ştie. Trecutul, ne învaţă Roberto Rossellini şi David Lowenthal, fiecare în felul lui, e o ţară străină. Din păcate pentru ea şi din fericire pentru Infantino, ţara aceasta este neafiliată la FIFA şi deci incapabilă de ripostă în faţa abuzurilor. Şi chiar dacă ar putea să voteze contra, opoziţia ei ar fi cel mult prilej de glumiţe şi sprâncene ridicate a mirare.
Omul care nu de mult se simţea „gay, arab, african, cu dizabilităţi, ca un muncitor migrant” dispune – şi o dovedeşte cu fiecare prilej – de o formidabilă rezistenţă la îmbujorare. Şi la jenă. Iar să te declari discriminat ca italian în Elveţia sugerează o părere foarte proastă despre toţi cetăţenii planetei care nu sunt analfabeţi funcţional. Dacă însă chipul lui Gianni Infantino e acum doar o metaforă a lăcomiei, intenţiile lui merită măcar enumerate, dacă nu cernute cu grijă. Cu elanul pe care i-l conferă unanimitatea (ce cuvânt distins, nu-i aşa, Răzvan Burleanu şi Gino Iorgulescu?), Infantino şi pretorienii lui stabilesc că la viitoarea ediţie a Cupei Mondiale, cea cu 48 de echipe, se vor juca 104 meciuri în loc de 64. Cu patruzeci mai multe decât anul trecut în Qatar. Nu cu patru, nu cu zece, ci cu de patru ori zece. E de negândit, veţi spune şi veţi avea dreptate. Asta însă doar dacă operaţi cu criterii logice şi care nu se rezumă la cisternele cu bani. Pentru Infantino contează doar spirala miliardelor, ceea ce înseamnă că s-ar putea ca, peste vreo zece ani, amintirea celor 104 meciuri de la Cupa Mondială din 2026 să pară de-a dreptul duioasă.
Cât de uzaţi vor fi fotbaliştii nu pare să-l preocupe pe preşedintele FIFA. Nici asta, nici distanţele pe care vor trebui să le parcurgă, câtă vreme e ceva de mers între sudul Mexicului şi nordul Canadei. Mexicul, apropo, va fi coorganizator peste trei ani şi ceva, după ce a organizat două Cupe Mondiale la distanţă de 16 ani. (Una în 1970, alta în 1986, cu toată opoziţia opiniei publice adunate de sub dărâmăturile provocate de cutremur.) Anglia, în schimb, va împlini în 2026 fix şaizeci de ani de la organizarea singurei sale Cupei Mondiale. Sigur, s-ar putea ca prăpădita Anglie să nu dispună de infrastructură, stadioane sau terenuri şi să nu ofere siguranţa şi tandreţea cu care se poate lăuda Mexicul sindicatului Los Zetas, care livrează capete, mâini şi picioare de om la domiciliu dacă familia nu plăteşte răscumpărarea.
Creşterea numărului de echipe şi de meciuri la Cupa Mondială nu e singurul beneficiu aparent din noul mandat al vechiului Infantino. I se adaugă expandarea Campionatului Mondial al Cluburilor, în tentativa de-a opune ceva consistent Ligii Campionilor. În alte vremuri, de care ştie şi Steaua 1986, exista o finală a Cupei Intercontinentale şi atât. Cum însă lucrurile evoluează – că doar n-o încremeni nimeni în proiect – , iată-l pe Gianni Infantino avansând ipoteza unui nou format al competiţiei cu începere din 2025. Dacă acum Cupa Mondială a Cluburilor abia dacă numără şapte echipe, cea din iulie 2025 ea va avea 32 de echipe împărţite în opt grupe. Inacceptabil? S-o credeţi voi. Infantino ştie mai bine. Hitul „Money Gianni Money” va răsuna în timpanele tuturor mandarinilor de la FIFA, pe care nu-i va interesa nici cât negru sub unghie că jucătorii de la Cupa Mondială din 2026 vor trebui să se lase torturaţi, cu un an mai devreme, de o Cupă Mondială a Cluburilor faraonică. Asta în condiţiile în care competiţia internă va avea la rândul ei importanţa pe care o ştie toată lumea.
Şi fiindcă nici tineretul lumii nu merită să fie neglijat, Gianni Infantino îşi propune ca Mondialul sub 17 ani să nu se mai joace din doi în doi ani, ci anual. Altfel spus, încă un cui bătut în coşciugul fotbalului – sigur, un cui costisitor şi urât mirositor. Tot e bine că nu există, deocamdată, câte o competiţie în fiecare anotimp sau în fiecare trimestru. De aici şi vestea bună. Singura. Oricât ar fi de mari, puterile lui Infantino nu se pot extinde asupra calendarului. Lunile anului vor rămâne douăsprezece, săptămâna va avea în continuare şapte zile. Îţi iei bucuriile de unde poţi.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER