Praf şi pubelă
4,89 dolari americani. Atât costă statueta prin care sunt premiaţi ironic cei mai slabi actori, scenarişti şi regizori dintr-un an cinematografic. Atât şi nimic mai mult. Trofeul constă într-o zmeură care seamănă mai mult cu un ananas suflat cu aur şi e fixată pe un suport din plastic. E un kitsch lucrat cu meşteşug şi cu o vădită intenţie parodică. Dacă apogeul artistic trebuie plătit (prin Oscar-uri), i se cuvine ceva şi contraperformanţei.
Şi ce şfichiuire mai usturătoare decât o amendă deghizată în premiere? Asta e logica după care se ghidează, din 1980 încoace, The Golden Raspberry Awards, alias The Razzie Awards, alias Zmeura de Aur. Festivitatea se ţine de fiecare dată înaintea ceremoniei de decernare a Premiilor Oscar. Publicul are astfel prilejul să vadă cât de mare e distanţa dintre vârf şi beci, deşi criteriile după care se judecă superlativul cinematografic devin, de la an la an, mai greu de acceptat şi mai puţin legate de arta pură.
Radu Paraschivescu scrie despre praf și pubelă
Spre cinstea lor, au existat premianţi pentru repetenţie care şi-au călcat pe mândrie, şi-au suspendat obida (dacă o vor fi nutrit-o) şi s-au prezentat să-şi primească trofeul. Nu mulţi, desigur, dar importanţi. Câteva nume: Ben Affleck, Sandra Bullock, Tom Selleck, Bill Cosby, Paul Verhoeven, Halle Berry. Exponenţi ai succesului, de bună seamă, numai că succesul şi valoarea nu sunt mereu sinonime. Disjuncţia lor a fost semnalată de multe ori şi în România, unde valoarea a fost confundată de multe cu popularitatea şi a împins la situaţii în care Viorel Lis era peste Ileana Mălăncioiu şi Florin Piersic peste Cristian Măcelaru. Iar Zmeura de Aur n-a fost singurul contrapremiu pentru contraperformanţă. Merită scrise două cuvinte şi despre Ig Nobel Prizes, o altă categorie de premii satirice, puse în oglindă cu Nobelul, cu începere din 1991, şi aşezând conul de lumină pe realizări ştiinţifice lipsite de anvergură, de impact sau de însemnătate.
Trecând în Italia, de unde a plecat în lume „non c’è due senza tre”, se arată privirilor un român care semnează de prezenţă în condica ruşinii. De data asta, a celei fotbalistice. Pe român îl cheamă Ionuţ Radu şi stă laolaltă cu alţi jucători din Serie A pe o întristătoare listă a dezamăgirilor. Trofeul pe care fiecare dintre împricinaţi se roagă să nu-l primească se numeşte Bidone d’Oro – un fel de Pubela de Aur, care sancţionează subperformanţa sau contraperformanţa la fel ca Zmeura la artişti. Ce repede coclesc până şi metalele pe care le ştiam pure şi invulnerabile. Aurul de pe Gheata golgheterilor şi de pe coarnele Cerbului de la Braşov coboară în subsoluri unde devine acronim de partid sau ajunge să desemneze eşecul. Ca în cazul Zmeurei şi al Pubelei.
Cazul Ionuţ Radu este – nu de azi, de ieri – o ilustrare a toboganului pe care alunecă de multă vreme tot fotbalul de la noi. Cu trei ani şi jumătate în urmă, Radu era unul dintre numele în care poporetul microbist din România îşi punea nădejdi hiperoptimiste. Radu ţinea discursuri mobilizatoare în vestiar şi era leu-paraleu în poarta tineretului. Viitorul părea asigurat, mai cu seamă că Radu nu-l tatona de unul singur, ci alături de Hagi jr, Man, Mihăilă, Băluţă, Coman, Puşcaş şi mulţi alţii. Urmarea şi prezentul se cunosc. Fişa de post a lui Ionuţ Radu are acum ca principală componentă cele trei secunde în care portarul nu se mai ştie cui recomandă publicului televizual să urmărească Serie A la Digi Sport. Cei care-l transferă se lămuresc, mai devreme sau mai târziu, de dimensiunile păcălelii. Şi încearcă să-şi scoată pârleala păcălind la rândul lor pe altcineva. De prin Serie B sau din alte ligi de plan secund, fiindcă de prima ligă nu prea mai poate fi vorba.
Se prea poate ca, la 25 de ani, de cariera lui Ionuţ Radu să se fi ales praful. Şi pulberea. Sau Pubela. E primul vinovat pentru faptul că premiul pe care riscă să-l încaseze constă într-un recipient care imită coşul de gunoi. Când pleci urechile la guri care vorbesc ca să nu tacă şi când te crezi mai mare decât eşti de fapt, te arunci singur la gunoi. Pubela de Aur ar fi, în acest caz, o simplă dovadă însoţitoare. Şi îmi vine în minte o seară de iunie la Milano, când am rezervat o masă la un local din Piaţa Domului. Mi s-a cerut numele şi m-am gândit să nu-l dau pe cel de familie, prea lung şi greu de pronunţat pentru italieni. Aşa că am spus „Radu”. Chelnerul m-a privit cu un aer vag întristat. „Eşti rudă cu…?” m-a întrebat el, aducându-şi aminte faza în care portarul lui Inter i-a făcut cadou campionatul rivalei lombarde. Răspunsul meu negativ n-a contat. A contat, în schimb, tonul italianului. Cu trei ani mai devreme, probabil că s-ar fi citit în el măcar o undă de admiraţie.