Ușurare

Liniştea se pogoară cam în acelaşi timp peste două locuri ale planetei. Odată cu ea, uşurarea. Cei care stau cu piatra pe inimă şi cu nodul în gât pot în fine să-şi regleze respiraţia şi să-şi lase liberă inspiraţia. Două veşti enorme iau în braţe Brazilia şi pe sora ei mai mică (de fapt, mai Mititică), botezată de maliţioşi Prazilia. Se aşteaptă o descătuşare pe măsură. Şi nu doar asta, ci şi închirierea în procedură de urgenţă a trei sambodromuri şi destuparea câtorva butoaie cu zaibăr. Binele nu învinge doar în filmele siropoase, ci şi în scenariile virile ale fotbalului, în care unda de şoc a unei decizii bruşte poate schimba un întreg continent de emoţii şi speranţe.

Primul fericit e cetăţeanul Adenor Leonardo Bacchi, pe care lumea, intimă cum îi felul, îl ştie drept Tite. Cetăţeanul în cauză este selecţionerul unei Brazilii în care multă lume vede favorita principală a Cupei Mondiale din Qatar. Domnul Bacchi, alias Tite, şi-a prezentat echipa într-o conferinţă de presă şi a încercat să nu-şi arate neliniştea cuibărită în suflet. Selecţionerul a ajuns la atacul Braziliei şi l-a înşirat după cum urmează: Rodrygo, Vinicius, Neymar, Antony, Richarlison, Gabriel Jesus, Martinelli, Pedro, Raphinha. N-a mai fost loc pentru Firmino, ceea ce nu i-a împiedicat pe ziarişti şi pe cititori să observe şi echipele la care joacă aleşii: Real Madrid (doi), Paris Saint-Germain, Manchester United, Tottenham, Arsenal (doi), Flamengo şi Barcelona. De aici până la prefixul-slogan „hexa” pasul a fost mic şi sigur. E timpul pentru al şaselea titlu mondial, spun mulţi. Au trecut două decenii de la „penta” din 2002, ceea ce pentru o naţională cu statutul şi cu pretenţiile Braziliei echivalează cu o eternitate.

Radu Paraschivescu scrie despre ușurare

De două-trei zile, teama cuibărită în sufletul cetăţeanului Adenor Leonardo Bacchi – zi-i pe poreclă, Tite – s-a topit ca fulgul la contactul cu asfaltul. Selecţionerul s-a liniştit, iar uşurarea i-a lins ridurile de pe frunte. Inima îi pompează normal, pulsul e cel care trebuie, tensiunea la fel. Şi toate astea graţie unei veşti simple şi grozave: Joyskim Dawa nu a prins lotul Camerunului condus de Rigobert Song. Pe 2 decembrie se joacă meciul Camerun-Brazilia, iar concentrarea nu poate slăbi nici măcar o clipă. Or, cum să mai rămâi concentrat când îţi răsare în faţă Dawa? Când se suie mingea pe el ca iedera pe casă? Când preluările lui sunt de obicei „ca din colţul mesei”, iar atacurile decisive, fie penaltiuri, fie prăbuşiri în ridicol (da, aveţi dreptate, nu se exclud)? Cu Dawa lăsat acasă sau, mai bine zis, la Bucureşti, Rodrygo, Neymar şi ceilalţi îşi vor vedea de joc. Vor evita crizele de râs în timpul fazelor şi mai ales ispita de-a încerca în premieră giumbuşlucuri la graniţa dintre freestyle football şi circ. Clişeistica jocului dă asigurări că meciurile nu seamănă între ele. Aşa o fi, numai că există dătători cu piciorul în minge care sunt la fel de stângaci în amicale sau în meciuri-cheie, seara şi ziua, vara şi iarna, pe arşiţă sau pe ger. Joyskim Dawa se numără printre ei. Paradoxal, absenţa lui nu va fi o pierdere pentru adversari, care i-ar fi putut fructifica nepriceperea, ci un avantaj tocmai din cauză că motivele de ilaritate pe durata jocului vor fi mai puţine.

Al doilea loc peste care se pogoară liniştea este Cetatea banilor (e memorabilă stupoarea cuiva – nu spui ţine, persoană importantă – care a întrebat: „Dar chiar aşa mulţi bani au ăştia?”). Aici tocmai s-a refăcut unul dintre cuplurile de forţă ale condiţiei umane: Adrian Mititelu-Niccolò Napoli. Se turnează episodul nouă dintr-o comedramă în faţa căreia simţi nevoia, tot mai mare de la un episod la altul, să-ţi dai ochelarii jos de pe nas şi să-i dezabureşti. În mod normal şi fără să ţii cont de subteranele intereselor din fotbal, cazul Mititelu-Napoli e prilej de studiu de caz în psihologie şi chiar în psihanaliză. Această relaţie de tip „love-and-hate” nu vorbeşte doar despre doza de ridicol care face parte din toaleta Ligii 1, ci mai ales despre un tip de mlădiere caracterială care face personalitatea să alunece spre personulitate. Pe de altă parte, a te întoarce de opt ori la cel care te-a dat afară ar trebui să stârnească, printre altele, mândria profesională a lui Mircea Rednic (de a lui Viorel Hizo nu mai trebuie amintit, câtă vreme omul s-a retras din circuit), care a rămas mult în urmă şi are de tras zdravăn dacă vrea cu adevărat să revină în faţă.

Ca unul care nu mai are ce pierde, Petre Grigoraş a comparat Hollywoodul oltenesc girat de familia Mititelu cu cel original, în care, odată ieşiţi de pe ecran, regina Cleopatra şi episcopul Thomas Becket au strâns şi au desfăcut armonica mariajului până la plictis şi dezinteres mediatic. Însă Grigoraş ar fi putut să se uite ceva mai aproape în bătătură şi ar fi descoperit odiseea (chiar şi iliada, ba poate şi eneida) conjugală a cuplului Adriana Bahmuţeanu-Silviu Prigoană din urmă cu nişte ani. Poate că ar fi fost un exemplu mai nimerit decât exemplul Taylor-Burton, deşi asta tot nu răspunde unor întrebări elementare. Prima: De ce numeşti, ca să obţii rezultate bune, pe cel pe care tot tu l-ai demis pentru rezultate proaste? A doua: din ce tip de lână e compusă coloana vertebrală a cuiva care, după opt şuturi la partea moale, acceptă urarea de bun-venit care-l prefaţează pe al nouălea? S-ar părea, până la urmă, că enunţul „Vedi Napoli e puoi mori” se referă în primul rând la o parte dintre suporterii din Craiova, care vor avea ocazia să audă de multe ori de-acum încolo, cu pauzele cuvenite între demiteri şi angajări, formula magică „Per castigare meci”.