Vinovatul maghiar

Pleasna transfrontalieră nu e de ieri, de azi. Adolescent fiind şi trăitor în vestul ţării, am auzit diverşi hâtri recitând versiuni noi ale unor balade vechi. Noutatea nu consta doar în schimbarea versurilor, ci şi a accentului. Imitarea accentului maghiar într-un text românesc devenise un instrument al umorului. Iar produsul finit şi final amesteca ritmul de baladă populară cu începutul unui cântec al lui Mihai Constantinescu sau Gabi Luncă. Plus amintitul accent panonic, după cum urmează: „Sus în deal la Kolozsvar / Gruio hadormise. / Doarme ka un kopilaş / Leghenat de vise. / Paloşu-i belenghe-n kreke, / Murgul paşte şi se keke.” În aceeaşi perioadă, în numele ospitalităţii şi toleranţei despre care vorbesc toate manualele şi ghidurile de ipocrizie naţională apăruse distihul „Avram Iancu-n şa se suie / Şi la unguri le dă… (completaţi cu numele produsului comandat). Şic, afectuos, amical, ca la o leapşă între vecini.

Radu Paraschivescu scrie despre vinovatul maghiar

În siajul meciului (transformat în caz) Sepsi – FCU Craiova, merită spus că, dincolo de răfuiala unor suporteri craioveni cu patronul echipei cu care ţin, stă ceva care pe vremuri ar fi intrat la rubrica „Permanenţe româneşti”. Iar acel ceva este demonizarea ungurului, transformarea lui în vinovat ritualic, în numele unei istorii citite pe sărite şi înţelese lacunar. Optimiştii cred că decizia arbitrului Chivulete de-a opri meciul şi probabila victorie la masa verde a lui Sepsi vor pune capăt acestui tip de incidente. Chiar aşa? Chiar atât de scurtă să ne fie memoria, încât uităm unele grosolănii şi mai mari din trecut, care se prea poate să anunţe altele din viitor? Chiar nu mai ţinem minte bannerul prin care o parte din galeria Stelei le pune o întrebare cu răspunsul inclus suporterilor lui Újpest („Cât ţine o unguroaică rahatul în ea? Nouă luni.”)?

Bun, să zicem că suporterii stelişti erau nişte exaltaţi cu mintea încinsă. Dar ce te faci cu Ilie Ciuclea, patronul de acum cinci ani al lui Juventus Colentina (devenit ulterior Daco-Getica, după un mârâit acru dinspre Piemont)? Pentru cine nu e la curent, Ilie Ciuclea dispusese ca unul dintre meciurile de acasă ale echipei lui – care se jucau de fapt la Voluntari – să fie prefaţat de varianta lubrică a cântecului „Doamne, ocroteşte-i pe români”, de care sper că Sava Negrean-Brudaşcu nu are cunoştinţă. În versiunea nouă se vorbea despre crăişorul în erecţie şi despre „bomba atomică din câmpia nordică”, după care totul aluneca în pornoşag antimaghiar. Mai mult, patrioticul domn Ciuclea făcea toate astea în 2018, când ţara sărbătorea centenarul Marii Uniri şi când acest tip de comportament era la fel de frumos şi de util ca o fisură anală. Iar dacă sunteţi curioşi să ştiţi cu cine juca echipa lui Ilie Ciuclea în acea zi, ei bine, aflaţi că adversarul se numea nici mai mult, nici mai puţin decât Sepsi Sfântu-Gheorghe. Viaţa fiind ironică, Sepsi a câştigat atunci cu 2-0, prin golurile a doi dintre „maghiarii” luaţi peste picior de tenorii naţionalişti ai lui Ilie Ciuclea: macedoneanul Simonovski şi malianul născut în Franţa Tandia.

Să nu ne facem iluzii. Comportamentul cavernicol de acest tip nu se va domoli niciodată, indiferent de legi, regulamente şi recomandări. De ce? Simplu. Fiindcă vinovatul maghiar e mereu la îndemână. E, într-un fel, vinovatul de serviciu, capabil să-i mobilizeze pe patrioţii de carton mai bine decât orice discurs la do de sus şi cu mâna pe tricolor. Ajunge să-l arăţi cu degetul pe vinovatul maghiar şi o bună parte dintre români se inflamează şi sunt gata de represalii. Nimeni dintre vecinii noştri nu a avut parte de un asemenea tratament. Şi nici de apelative cu încărcătură marcat peiorativă, jignitoare. Nici sârbii, nici turcii, nici ruşii, nici bulgarii, nici ucrainenii. Or, istoria arată că am fi putut nutri sentimente urâte măcar faţă de ruşi şi turci, la cât de mult ne-au încălecat şi la câte pagube ne-au provocat. Când colo, de vină e maghiarul, căruia i se spune – ofensator până în măduvă – fie „bozgor”, fie boanghină”. De când curge acest fluviu nămolos al ostilităţii? Multe bănuieli converg spre data de 30 august 1940, când, în urma Dictatului de la Viena, aproape jumătate din Transilvania a fost alipită Ungariei horthyste. De atunci încoace, şovinismul şi xenofobia au făcut oricum carieră, alimentate la nevoie de servicii (Târgu-Mureş în martie 1990 vă spune ceva?) şi concretizate prin grupări de tipul „Uniţi sub tricolor”, care agită întruna flamurile patriotismului guraliv şi revanşard. Să nu uităm că inşii în tricouri negre au scandat „Afară, afară, / Cu ungurii din ţară” inclusiv la un meci de tineret România-Danemarca.

Există uscături şi în pădurea maghiară? Categoric. Păţania handbalistelor în care suporterii unguri au aruncat cândva cu pungi cu urină e o hidoşenie comparabilă cu bannerul stelist. Şi nu e singura. Dar, vorba lui Caţavencu, „Nu voi să ştiu, stimabile, de Europa dumitale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România”.