Timişoara va fi capitală culturală europeană în 2023. Şi fiindcă sportul e forma fizică a culturii, oraşul va avea de raportat şi un succes de resort sportiv. Dacă lucrurile vor merge în continuare la fel – şi probabil că aşa se va întâmpla – , succesul va însemna retrogradarea braţ la braţ a Ripensiei şi a Politehnicii în Liga a 3-a. (Sigur, competiţia încă n-a primit aprobarea să se numească Superliga a 3-a, dar să nu disperăm, mai e timp.) La ora când scriu textul de faţă, cele două echipe din oraş stau falnic pe locurile 18 şi 19 din clasament şi mai au dedesubt o singură amărâtă: pe Metaloglobus, poreclită de răuvoitori Metalogloaba. Împreună, alintatele Ripi şi Poli au strâns 14 puncte, cu unul mai puţin decât Slatina, care ocupă locul 9. În condiţiile astea, clişeul de mândrie regională „tăt Banatu-i fruncea” merită, prin graţia celor două mândreţi cu tricouri, şorturi şi jambiere, un amendament în care să se precizeze: „doar când nu e coada”.
Şi dacă Ripi e o boală ceva mai nouă, provocată de orgoliul (ah, ce cuvânt-ştampilă pentru fotbalul din judeţ!) câtorva oameni de-a învia un brand antebelic după multe decenii postbelice, Poli e o veche traficantă de iluzii romantice de prea puţine ori împlinite. În prezent, echipa pare mai hotărâtă ca niciodată să evadeze din mocirla Ligii a 2-a spre păşunile verzi şi aerul alpin din Liga a 3-a, unde ar fi trebuit să ajungă mai de mult. Din punctul ei de vedere, nu pot exista reproşuri. Poli s-a străduit cât a putut, săraca, şi chiar a pierdut dus-întors barajul de menţinere în Liga a 2-a cu Braşovul, dar soarta potrivnică şi desfiinţarea Mediaşului au silit-o să rămână pe loc.
Cu puţine luni în urmă, eram într-o emisiune TV cu profil sportiv şi deplângeam căderea şi decăderea acestei alcătuiri care, cu înţelepciune, responsabilitate, profesionalism şi bani, ar fi putut (şi poate că s-ar fi cuvenit) să devină unul dintre brandurile oraşului, cu sau fără cununiţa titlului de capitală culturală. Curentat probabil de amestecul de tristeţe şi ironie din glasul meu, un timişorean implicat în multe chestiuni care ţin de fotbal m-a sunat după emisiune şi m-a anunţat că tocmai se puseseră la copt lucruri importante pentru echipă. Şi că Poli va fi iarăşi ce-a fost – dar, spre deosebire de Petru Rareş, nu mai mult decât atât. Urmarea promisiunii a fost că s-a ales praful de toată afacerea. Şi conform principiului „Când se-alege praful, / Hop şi epitaful”, pe lespedea funerară a măreţului proiect se cere trecut sloganul din titlu: „Vom retrograda şi vom fi liberi”.
Asta pentru că, la fel ca în zborul lui Icar spre soare, libertatea şi nesăbuinţa fac parte, paradoxal, din ecuaţia prăbuşirii. Unul dintre motivele care alimentează deriva fără sfârşit a lui Poli este declaraţia de independenţă scrisă în multe locuri, inclusiv pe eşarfele cu care vin suporterii la meciuri: „Fără patroni”. Fiind la rândul meu suporter, am şi eu două asemenea eşarfe, primite cadou de la doi prieteni bănăţeni şi preţuite pentru visul de emancipare pe care-l conţin. Una e la mine în birou, cu a doua am împodobit studioul unde se filmează podcastul „Vorbitorincii”. Sloganul e văzut, fără îndoială, drept scurtătura spre igiena fără fisuri a a echipei şi spre anvergura ei morală. Din păcate, cele două cuvinte suferă de un neajuns căreia i se spune, cu un cuvânt blând, inadecvare. În fotbalul de astăzi, „Fără patroni” sună la fel de nepotrivit cum ar arăta fotografia unui spânzurat sub care ar scrie „Mort în războiul de neatârnare”.
Dacă într-adevăr cheia unui fotbal de succes constă în absenţa sau – şi mai rău – dispariţia patronilor, e totuşi de mirare că reţeta n-a început şi pe mâinile altora. Bayern şi Real, Milan şi Benfica, Manchester City şi PSG, Liverpool şi Barcelona, toate sunt încă tributare vechilor mecanisme în temeiul cărora cineva cu bani îi pune la dispoziţia altcuiva cu talent, din logodna respectivă născându-se pe de o parte rezultate foarte bune, pe de alta, profit. Dacă sloganul de pe eşarfele lui Poli ar fi „Fără patroni penali” sau „Fără patroni cu cazier”, da, ar fi de înţeles şi de salutat. Însă patronul trebuie adus la echipă, fie şi ca rău necesar. Se pot da exemple din Liga 1 de patroni băgăreţi şi păguboşi pentru echipele pe care le deţin, de acord. Însă n-o obligă nimeni pe Poli să preia acest (anti-)model discreţionar şi trufaş. Într-un oraş cum e viitoarea capitală culturală, e greu de crezut că nu se găseşte un patron care să nu fi făcut închisoare, să fie solvabil şi să nu-şi aroge doar rolul de creditor al echipei. Iar dacă n-a fost găsit până acum, se prea poate ca de vină să fi fost subţirimea căutării şi nepriceperea (intenţionată sau nu a) căutătorilor.
La ora actuală, Timişoara e un oraş mare, cu două echipe mici şi cu un fost stadion care se pregăteşte de integrarea muzeală în preistoria fotbalului. Mândria excerbată, ciocnirile de ego-uri, lehamitea şi dezinteresul au dus împreună la o situaţie care n-ar fi făcut parte nici în ruptul capului din repertoriul de coşmaruri al pesimiştilor de altădată. Mai ştii? Poate că şi aici se găseşte o explicaţie a impasului, în fiorul paseist care-i animă pe suporterii care, durându-i prezentul, îşi pun bandaje cu trecut. Trecutul e un album, nu un combustibil, aşa cum tot află de câteva decenii şi echipa naţională. Nu înseamnă că, dacă le-ai eliminat in illo tempore pe Celtic, Atletico Madrid şi Şahtior, vei găsi şi azi o trambulină spre succes. Poli de azi e de o tristeţe densă pentru fani şi de un haz nebun pentru rivali, oriunde s-ar găsi. Poli de azi e cea care încasează un 4-0 la Şelimbăr şi pierde acasă cu Chiajna. Sigur, o face „fără patroni”, ceea ce-i va asigura un loc în faţă când Sfântul Petru va efectua triajele de caracter pentru drumul spre rai. „Rai care erai”, vorba lui Foarţă, Ujică şi Phoenix. Rai care e iad, vorba realităţii din octombrie 2022.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER