Goran Bregović e bosniac, dar a cântat şi cu Orchestra Serbia în 2007. Aşa că trupa lui de acompaniament – The Weddings and Funerals Orchestra – poate să-şi împrumute numele şi în afara graniţelor. Sau, altfel spus, înăuntrul vechilor frontiere, de dinaintea fărâmiţării. E posibil, măcar în numele reconcilierii simbolice. În fond, la restaurantul „Taverna sârbului” se aude uneori, între o zacuscă şi o pleşcaviţa, hitul „Moja Milena” al celor de la Novi Fosili, care sunt croaţi. Tot weddings and funerals e şi deviza fraţilor Knopfler, foşti la Dire Straits şi certaţi iremediabil. De câte ori un reporter îl întreabă fie pe Mark, fie pe David în ce relaţii e cu fratele, primeşte acelaşi răspuns: weddings and funerals. Adică ne vedem doar când se căsătoreşte sau când moare cineva. În rest, tăcere şi indiferenţă. Şi tot weddings and funerals pare să fie, în altă traducere, sloganul sub care joacă de la o vreme naţionala Serbiei, care, dacă tot e numită „plavii” (albaştrii) a apărut o dată în roşu şi o dată în alb la Cupa Mondială.
Fotbalul de acest tip, pe care selecţionerul Dragan Stojković pare să-l contemple cu un început de ulcer cerebral, înseamnă comutarea instantanee de pe vrajă pe plictis şi de pe eficienţă pe risipă. Cu alte cuvinte, o navetă între nuntă şi îngropăciune. Serbia de azi e un grup de cetăţeni care se prezintă ca şi cum nu prea ar fi descoperit dedesubturile noţiunii de echipă, preferând să întârzie în arabescuri, sfidări facile şi teribilisme care sfârşesc în autosabotare. Talent? Cât vrei. Tehnică? La fel. Cluburi importante de apartenenţă? Aşijderea. Forţă de joc? Destulă. Întrebarea logică sună astfel: Şi-atunci, care e obstacolul răsărit atât de des şi de sâcâitor în faţa naţionalei Serbiei? Răspuns: naţionala Serbiei.
Că e aşa o dovedeşte şi acel colocviu al instabililor căruia i se spune oficial Camerun-Serbia şi pe care s-ar cuveni să-l vadă toţi cei care vor să descifreze gradele de comparaţie ale ridicolului defensiv. Serbia are fundaşi care par împrumutaţi din baschet, dar care cred că talia e suficientă şi că sincronizarea e vorbă goală. Dacă Marina Voica şi Margareta Pâslaru la vârsta de azi ar încerca să ţină linia ofsaidului, e de bănuit că rezultatele nu ar fi spectaculos diferite de cele ale centralilor sârbi. Însă vulnerabilitatea înduioşătoare a apărării e doar o parte a chestiunii. Cealaltă parte vine dinspre mijlocul şi atacul sârbilor, care dovedesc împreună cât de uşor e să-ţi supui adversarul, doar ca să-l laşi ulterior să te supună el pe tine.
Specialiştii şi diletanţii decid cu o majoritate zdrobitoare că meciul Camerun-Serbia merită un premiu de frumuseţe. Aşa o fi, dar asta numai fiindcă ambele echipe se pricep să greşească fundamental. Decisiv. Şi repetat. Sigur, cu viraje abrupte ale scorului, cu galeria în curs de şamanizare a Camerunului şi cu suporterii sârbi scandând numele ţării lor ca nişte figuranţi într-un film cu scene de antropofagie. Toate bune şi policrome, până la judecata rece. Adică până când vezi ce joacă de fapt Camerun şi Serbia. Africanii dansează pe muzică de Song şi pun preţ mai mare pe instinct decât pe ştiinţa jocului. În afara lui Aboubakar şi parţial Bassogog, Camerunul înseamnă sprint, eleganţă felină uneori şi candori uriaşe alteori. Inclusiv atunci când africanii marchează primii şi pe urmă rămân cu garda jos, în loc să pună cât de cât preţ pe apărare.
Serbia răspunde cu amestecul deja clasic de tehnică, dezinvoltură, imaginaţie şi inconştienţă cu care circulă prin lume de decenii. Sârbii înscriu de două ori în trei minute înainte de pauză şi încă o dată la opt minute după. Aici intră în scenă ceva care se cheamă persiflare indolentă. La 3-1, Milinković-Savić, Mitrović, Kostić şi alţii se întrec în ratări. Mijlocaşul lui Lazio dă tonul, obişnuit să repete la naţională crizele de apatie de la club. În loc să facă 4-1, să strângă trei puncte şi să aibă golaveraj pozitiv, sârbii reuşesc să încaseze la rândul lor două goluri în trei minute, dovedind planetei că, şi la acest capitol, sunt egalii camerunezilor. Se termină 3-3, ceea ce complică situaţia ambelor combatante. Camerun dă cu ochii de Brazilia în ultimul meci, pe când Serbia trebuie să învingă Elveţia dacă vrea să mai stea în Qatar. Camerun-Serbia e un spectacol deplin pentru public şi un dezastru tactic pentru orice antrenor care îşi respectă munca. Pe rând, fiecare dintre ele nunteşte şi pe urmă se pune pe jelit. Weddings and funerals. Fără să fie neapărată nevoie de trupa lui Bregović pentru reuşita concertului. Oricare dintre jucătorii din meciul Camerun-Serbia poate să pună mâna pe un instrument şi să se aştearnă pe cântat doina eşecului. Sau balada apărării fără fundaşi.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER