O scurtă istorie a relației noastre cu fotbalul. De la începuturile reflectate în vreo știre aruncată la fapt divers în presa vremii, fotbalul a evoluat spre o sursă inepuizabilă de conținut. În urmă cu mai bine de o sută de ani ne mulțumeam cu o relatare scrisă a meciului de ieri, eventual cu vagi pretenții literare.
De la spectatorul prezent pe stadion până la chibițul care nici măcar nu afla rezultatul final, toată lumea era interesată să primească un ”ghid” de descifrare a celor întâmplate: cât a fost scorul, cum s-au marcat golurile, ce dribling nemaivăzut a reușit vedeta locului, ce paradă neverosimilă a avut portarul. Plus tușa inegalabilă a autorului care își putea permite să transforme în spectacol magistral de operă un meci oarecare, jucat în noroi.
Apariția radioului a fost un prim șoc. Deja nu mai trebuia să aștepți ziarul de mâine. Puteai afla ce se întâmplă, în timp ce se întâmplă. Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire. Misterul radioului potența imaginația. ”Vedeai” propria variantă a meciului prin timbrul vocii comentatorului, prin cuvintele alese de el. Ziarul de a doua zi, cu cronica însoțită și de o poză, venea doar să-ți completeze tabloul. Să-ți confirme sau să-ți infirme piese din puzzle-ul imaginat cu urechea lipită de radio.
Marșul evoluției tehnologice a făcut posibilă prima Cupă Mondială transmisă live la tv în 1966. Ai fi zis că acum, când toată lumea va vedea aceleași imagini, când nu vei mai depinde de calitatea relatării, când vei vedea cu ochii tăi tot ce se întâmplă, ceva se va risipi din plăcerea de a discuta în contradictoriu despre vreo fază. N-a fost deloc așa. E ca la apariția VAR: discuțiile n-au fost suprimate. Dimpotrivă, tonul e și mai ridicat după ce greșeala nu e evitată nici măcar cu VAR.
Puteam vedea cu ochii noștri fotbaliștii, antrenorii, stadioanele, gazonul, tricourile, gesturile, bucuriile, disperările, tribunele. Pare nimic acum. Atunci părea să fie totul. Să fii la mii de kilometri distanță de Mondial și să vezi totul live la tine în sufragerie părea de domeniul fantasticului. Așa și era.
Dar fantasticul nu e absolut, așa că are doza lui de relativitate. Ceea ce era atunci fantastic e acum o barieră inexplicabilă pentru o minte de adolescent, de exemplu. Cum adică să fiu ”legat” de televizor ca să văd meciul? Îl văd pe telefon, unde vreau eu. Plus că pe telefon mai pot să fac o mulțime de lucuri: mi-apar feed-uri pe tik-tok, pe Insta și pe atâtea altele cu video-uri legate de marele meci, glume despre faze abia petrecute și postări instant ale prietenilor sau ale vedetelor. Plus că-mi mai vin pe twitter tot felul de info așa că aflu la 30 de secunde distanță că tocmai am văzut golul 700 al lui Cristiano pentru o echipă de club.
Media au impus și schimbarea fotbalului. Un meci nu mai începe odată cu fluierul arbitrului. Un meci mare începe cu săptămâni înainte. Totul se intensifică în zilele premergătoare. Informațiile, declarațiile, imaginile de arhivă, conferințele de presă, talk-show-rile, memeurile – toate gravitează confruntarea. Ziua meciului devine ceva așteptat parcă dintotdeauna. Orașul, suporterii, stadionul, interviurile, rivalitățile – toate ating cote maxime. Iar fluierul final nu înseamnă decât un nou început, al comentariilor despre ceea ce tocmai s-a întâmplat.
Ajungem într-o epocă în care meciul în sine își pierde puțin din relevanță. Meciul pare să devină un pretext pentru tot ceea ce se întâmplă înainte și după. Dacă acum 50 – 60 de ani stăteam cu urechea lipită de tranzistor, dacă acum 30 – 40 de ani suceam antenele ca să scăpăm de puricii ecranului tv, acum aruncăm ușor plictisiți o privire spre meciul live în timp ce facem surfing pe netul telefonului. Conectați la zeci de surse, disperați să nu ne piardă ceva, orice.
Cum va arăta fantasticul peste alți 30 de ani? Probabil că televiziunea clasică va fi un „dinozaur” numai bun de vizitat la muzeu. Poate că și internetul, așa cum îl știm acum, va fi o relicvă tehnologică plină de îngrădiri pentru spiritul liber al acelor ani. Poate că, așezați liniștiți în fotoliul de-acasă, ne vom conecta la vreo arătare fără fir cu ajutorul căreia vom trăi El Clasico chiar de pe Bernabeu, ba chiar și spărgând semințe virtuale. Sau vom putea interveni în timp real-virtual să scoatem o minge de pe linia porții sau să ghidăm mingea spre vinclu. Poate că vom schimba câteva pase la încălzire cu Messi al acelor vremuri. Iar autografele de pe vremuri, selfie-urile zilelor noastre, se vor fi transformat deja în aplicații de petrecut ziua cu androizii-sosii ale vedetelor viitorului.
Cât despre fotbal… mai vedem. Atât timp cât pe teren vor juca oameni iar în tribune vor fi tot oameni, nu doar holograme, ar mai fi o speranță că fotbalul mai are povești de spus.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER