Naționala care bucură în doze mici
Urmăresc cu îngrijorare, ca un adevărat președinte, situația de la naționala Italiei. Trădătorii de țară încep să mormăie că Mancini are zilele numărate, că s-a stricat atmosfera în vestiar după prima repriză dezastruoasă cu Anglia și o altă repriză în care, să vezi coincidență stranie cu situația României în Andorra sau cu Belarus, nu a mai dat nici un gol Maltei după 2-0 încă din minutul 27.
Răuvoitorii italieni speculează pe marginea declarațiilor lui Mancini care nu și-a menajat jucătorii. Diferențele cu situația autohtonă ar fi și ele destule. La noi discursurile din interior vorbesc despre o atmosferă incredibilă de grup. Noi nu avem problemele lui Mancini, noi suntem mai uniți ca niciodată împotriva dușmanului suprem: ”criticorincii” (o subspecie de ”vorbitorinc”, invenție marca Radu Paraschivescu!) de la televizor.
Vali Moraru scrie despre naționala care bucură în doze mici
După ani și ani în care fruntea încruntată era adresată jurnaliștilor nepricepuți care, oricum, au agenda făcută de inamicii echipei naționale, am ajuns și la nivelul următor. De data asta mesajul se îndreaptă în primul rând spre foști fotbaliști și antrenori care, tot din lipsă de pricepere, populează studiourile tv cu altceva decât omagii la adresa celor 6 puncte din 6.
Nu știu cum se face, mi-a clar că ține de magie, că foștii fotbaliști care nu sunt înregimentați (în structurile federale sau la diverse cluburi) au opinii asemănătoare cu ale mele legate de ceea ce vedem pe teren, în ansamblu.
Cum își găsesc de lucru prin alte părți, nu te mai înțelegi cu ei. Aceleași întâmplări se transformă subit. Ce te faci, totuși, când tu, federație, nu poți angaja chiar pe toată lumea care apare la televizor? Cum facem cu cei care au făcut preformanță majoră la vremea lor și nu sunt interesați de nimic din ce le poate oferi fotbalul românesc de acum? Puțin mai greu să le controlezi mințile, așa cum faci cu cei pe care îi plătești sau care, într-un fel sau altul, ai avut grijă să depindă de tine.
”Întrebați-i de Kosovo – Andorra 1-1 pe cei ce ne-au criticat după 2-0 cu Andorra!” – e mesajul selecționerului. De câte ori apar surprize, suntem trimiși la celebrele ”nu mai sunt echipe mici”, ”urmează un meci greu cu Andorra”, ”Belarus nu a folosit 5 titulari cu Elveția” etc. Nu ne punem niciodată în situația inversă: dacă Andorra, Moldova și alte echipe care nu mai sunt mici sunt capabile de astfel de surprize, noi de ce nu facem așa ceva? Noi de ce mai suntem mici? Noi de ce nu batem de ani de zile pe cineva important într-un meci oficial? Noi de ce spunem că diferența e mare?
Logica pierde la scor pe terenul mesajelor federal-naționale. Ba chiar și evidența. Alți trădători de țară mai scot timid o silabă de obiectivitate despre un minuscul penalty pe care trebuia să-l primească Belarus. Nu oricând, ci în minutul 90+2, la 2-1 pentru noi. Ei, să fi fost invers, ce-am mai fi trăncănit despre faza aia măcar până la acțiunea din iunie! Așa, expediem naționalist întâmplarea cu un ”hai, dom’le, că n-a fost nimic!”.
Mai avem un avantaj în comparația cu vestiarul italian. La ei nu s-a închis rana ratării Mondialului din Qatar. La noi e deja trecută la ”și altele”, că-s destule. Nu s-a rupt nimic, doar am schimbat selecționerul.
Avem și dezavantaje. Italienii au luat titlul european. Își permit să nu aibă presiune. Noi suntem obosiți, începem cu gladiolele tremurânde marile bătălii andorrezo-bieloruse, nu știm să dăm golul 3, nu știm ce jucăm.
Ei au câștigat ultimul titlu european. Noi suntem obosiți de drum, avem presiune imensă (ce știu italienii, ei se califică la Euro doar din 8 în 8 ani?), băgăm doi închizători la 2-0 în superioritate numerică și nici nu avem parte de răspunsul potrivit la desele apeluri la unitate.
Dincolo de toate, rămânem cu multe probleme în joc, poate și în selecție, o să vedem dacă rămânem cu cele 6 puncte, s-ar putea să rămână doar 3, rămânem la fel de uniți sub tricolor când nu e cazul și privim optimiști spre locul 2 la finalul unei grupe ușoare.
Eu mai rămân cu ceva: cu freamătul tribunei de la fiecare atingere de balon a lui Alibec. Semn că oricâtă unitate am avea, oricâtă organizare și disciplină, oricâte victorii neglorioase, suporterii vor rezona întotdeauna cu precădere cu fotbaliștii care au ceva în plus. Acel ceva care aduce spectacolul, neașteptatul, imprevizibilul, surprinzătorul din fotbal. Motivul pentru care mergi la stadion.