Ce facem dacă Boloca și Coubiș vor iar România?

Dacă ne bucurăm de Andrei Rațiu, atunci să ne așteptăm și la cazurile Coubiș-Boloca. Așa s-ar rezuma reacția la raportul dintre fotbalul nostru și valul tot mai consistent de tineri jucători care ar putea să reprezinte România, deși sunt născuți sau crescuți în altă țară.

Teoria salvării prin diaspora 

Am auzit mai multe voci pertinente din fotbalul nostru, de-a lungul ultimilor ani, invocând o echipă națională care se va baza pe acest tip de tricolori. O națională așteptată cu încredere, pentru că vorbim de talente românești formate într-un fotbal mai bun, cu siguranță mai bun la nivel de experiență și metodologie pentru copii și juniori.

Teoria asta spune că, pe fondul unui semi-deșert autohton la acest nivel, început probabil din anii 1990 și desăvârșit spre anii 2000, “tricolorii diasporei” ar putea fi cea mai rapidă șansă concretă pentru rezultate notabile. Cred asta, cu suficient de multe argumente despre care poate am să scriu, dar cel mai ușor îmi motivez opțiunea prin mărturiile fotbaliștilor lansați de Superliga după contactul cu fotbalul de-afară. Și prin confesiunile celor “produși” în afara granițelor.

De ce pare un calcul prost

Cert este că jucători tineri și foarte tineri, născuți în familii românești din străinătate sau plecați la vârste fragede de-aici, unii chiar înainte să înceapă fotbalul, se află tot mai des în loturile naționalelor. Rațiu, Pașcanu, Racovițan, Bîrligea sau Țîrlea sunt câțiva dintre aceștia.

Boloca și Coubiș au gustat puțin din naționala tricoloră, primul chiar la seniori, apoi au spus pas. Italia e o perspectivă. Cred că discuția despre cât de români sunt sau cât simt românește e puțin… poezie, merg spre un calcul de eficiență pe care și l-au făcut. Și pe care îl cred a fi prost.

Sincer, câți mijlocași italieni din vreo 3-4 generații consecutive ar trebui să se lase de fotbal într-o singură noapte pentru ca Daniele Boloca, jucător de 24 de ani de la Frosinone, să ajungă la naționala campioană europeană? Și ce să se întâmple ca, între timp, niște mijlocași mai tineri ca el să nu explodeze în Serie A?

N-am pierdut nimic pentru că n-am avut nimic

Cred că e un calcul prost dacă și-au imaginat că vor avea de câștigat proiectându-se la naționala Italiei. Theo Corbeanu, aflat în poziție similară, a ales Canada după juniorii României. Dar… Canada la seniori!

Dacă pur și simplu Coubiș plus Boloca nu s-au simțit bine la convocările României, au plecat cu senzația că nu sunt apreciați ori că-și pierd timpul pe-aici, fără să viseze concret la squadra azzura, atunci e treaba lor și… sănătate!

Mitul cotei de piață crescute de meciuri pentru națională chiar stă în picioare, statistic. În ciuda tuturor cutremurelor și tendințelor de prin mercato în ultimii ani, reprezentativele își păstrează acest punct forte. Adaugă sute de mii de euro sau milioane, după caz, în negocieri.

Ce pierd Boloca și Coubiș? Acum, mai nimic. Pe viitor, poate că e ceva totuși. Ce pierde România fără ei? Nimic, pentru că nici nu i-am avut, de fapt. Am pierdut noi un fotbalist precum Ștefan Radu, fără ca e să reprezinte altă țară!

Aceasta e însă provocarea: ce facem dacă unul din ei sau amândoi vor veni curând înapoi spre naționala noastră? Pentru că e posibil și pentru că azi par destul de greu de îndeplinit condițiile ca Italia să îi aconteze definitiv potrivit normelor FIFA. Să le împlinească ei, de fapt.

Ce facem dacă vin înapoi?

Nu credeți că e posibil? Sunt destule cazuri de reveniri pe acest tipar. În lotul Sevillei B se află un mijlocaș de 22 de ani care și-a făcut junioratul la Bayern Munchen. Îl cheamă Ryan Johansson, născut în Luxemburg din tată suedez și mamă irlandeză. El a jucat, în ordine, pentru Luxemburg U17, Suedia U17, Irlanda U19, Luxemburg U19, Luxemburg U21 și… Irlanda U21. S-a decis. Dar dacă se răzgândește? Că poate.

Revenind la ai noștri, ce facem cu ei dacă bat la poartă? Avem două variante mari și late.

Ne ținem principiul, dacă vreți și mândria, adică păstrăm de la Edi Iordănescu treaba cu “vine doar cine arde pentru România” chiar dacă el poate nu va mai fi selecționer la momentul “fiilor risipitori”. Și spunem: “nu, mulțumim”. Chiar dacă poate Coubiș va fi titular la AC Milan. Iar Boloca, la AS Roma, să spunem. Ne putem asuma așa ceva?

Sau privim puțin stingheriți prin jur și apoi “îi iertăm, că sunt băieți tineri, au fost sfătuiți prost”. Aruncăm poate pisica pe selecționerul care-o fi atunci. “El decide, până la urmă!” Și ambalăm situația în oceanul de mediocritate care ne înconjoară și nu ne permite să fim năzuroși. “S-au întors că n-au fost buni de Italia dar ce, noi suntem Italia?!”

Pentru un “ghid de asumare”

E clar că ne trebuie un ghid pentru a înțelege din mers noua națională cu filon de diaspora, dar ne trebuie și un capitol cu gestionarea situațiilor de criză aduse de ea, în acest ghid. Dramatizând poate și exagerând, sigur, suntem azi niște părinți care se trezesc la ușă cu niște copii. Sunt ai noștri, dar nu știm exact de unde să-i luăm și cum. Talentați, promițători, mai ales că în ograda noastră cam doinește singurătatea când nu valsează amărăciunea.

Ce facem cu ei? Cum procedăm? Care e lecția învățată după Coubiș, Boloca și alții? Mergem mai aproape de ei când sunt mici, ne căutăm copiii și interesul, are rost asta măcar? Sau e degeaba, pentru că la strigarea seniorilor din altă parte nimeni nu ne garantează că am învins și poate doar am pierdut resurse și timp, ba chiar am ținut ocupat un loc în naționalele de juniori și tineret pentru alt talent?

E o chestiune de opțiune rece mai bine și așteptăm indiferenți vârsta senioratului lor, când sunt mai multe șanse să facă o alegere definitivă? Habar n-avem. 

Poate Boloca și Coubiș vor ajunge să joace totuși pentru Italia, eu voi rămâne ridicol pentru că n-am crezut în steaua lui Daniele iar noi vom scăpa de menghina punctuală a ipoteticului. Dar ce facem cu restul copiilor? Impasibili, putem pierde lesne șansa unei naționale care apare greu.