16 martie 1983. Ziua Maxima

Dacă ar trebui să-și aleagă o zi națională, Republica Federală Craiova ar sărbători, de 39 de ani, pe 16 martie. Atunci, pentru prima oară în istorie, o echipă din Republica Federală Germania era eliminată de una din România și, în Cișmigiu, unde am auzit cum i se spunea Craiovei mele, mai nou, nu mai era loc nici măcar pe aleea care ducea la „Careu”. Asta a doua zi, pe 17 martie, încă de pe la prânz, fapt care m-a făcut să las primele două ore de la „Lazăr” deoparte.

Aveam în ziua aia așa, e greu de uitat vreun amănunt de atunci: matematică, matematică, germană, română, fizică, fizică. Șase ore, de la 14 la 20. De la două la opt seara. Încheiam cu două ore de fizică pentru că diriginte ne era chiar cel mai bun profesor din istoria lumii, domnul Novac, care ne preda și fizica și care ne ținea, de regulă, mai ales iarna, doar o oră. „Ca să ajungă și fetele mai repede acasă, nu vedeți ce noapte e afară!?”. Ba daaa, dom’ profesor!

„Că voi, șmecherilor, oricum le întârziați prin Cișmigiu, ce, nu-i așa!?”

Ba daaa, dom’ profesor! Oricum, și dumnealui stătea la un minut de liceu, într-un bloc aproape lipit de parc, așa că era bine pentru toată lumea.

… Dar am mai scris povestea asta! Poate în altă dispoziție, poate în alt mod, dar sigur am mai scris-o. Probabil, cât voi mai putea, o să o tot povestesc, la fel zilele de atunci, orele, viața care trecea atunci ca și cum nu ar fi trecut.

De la ora două, ca să se lase loc pe lumină și eventualelor prelungiri, începuse și meciul cu o zi în urmă. Miercuri, 16 martie 1983, Craiova, Stadionul Central, orele 14.00. Universitatea-FC Kaiserslautern. 2-3 în tur, aveam deci nevoie de (doar!) un 1-0 și am fi fost prima echipă din țară calificată într-un careu de ași european. Tocmai de aceea era imposibil. Iar dacă ar fi făcut Dumnezeu, cumva, ca lucrul acesta diavolesc să devină, totuși, cumva, posibil, nu s-ar fi bazat, cu absolut toți Sfinții lui, decât pe un singur om: pe Ilie Balaci. Iisus, Iancu Jianu, Harap Alb, el era.

Să lăsăm, așadar, Cișmigiul și lăcrimoasele amintiri ale adolescenței pierdute pentru totdeauna, precum și nemiloasele ore de matematică ținute de geniala profesoară Ana Maria Păltineanu, și să ne întoarcem la singura cunoscută dintr-o ecuație de nerezolvat: Ilie Balaci. Asta pentru că avea, din nou, drept de joc, în tur nu jucase, așa cum nici la Bordeaux nu fusese pe teren.

Primise cartonașe galbene și, de acum, stătea la fiecare avertisment. În returul cu francezii luase, rapid, încă unul, din vina lui, un fault inutil, la centrul terenului, la Tigana, încă din debutul meciului și imediat am știut toți că nu va juca, în caz de calificare, prima partidă. A stat, deci, în RFG, dar juca, de data asta, acasă.

Ilie Balaci  avea drept de joc și, prin urmare, noi, ceilalți, aveam drept de speranță. Sigur că acum noi știm că Negrilă avea să înscrie golul marii calificări, că Briegel avea să fie dominat până la anulare de uriașul Rodion Gorun Doru Cămătaru, că Brehme, care va aduce în 1990, titlul mondial Germaniei, a fost în ziua aceea un soi de valet de-al lui Țicleanu, dar atunci, în zilele dintre tur și retur, ne gândeam doar la Balaci.

Dacă el, dacă el, dacă el! Într-o echipă în care toți știau ce aveau de făcut, Ilie nu doar că le dădea de lucru alor lui, dar le făcea celorlalți mintea complicată. Ilie nu putea fi anticipat nici măcar de el însuși, „când intram în careul lor, mă pufnea râsul, mă gândeam, ei, acum ce-o să mai faceți!?”, nu putea fi oprit, da, asta era, nu putea fi oprit!

Dacă era în teren, o condiție necesară și suficientă în cazul lui. Acum era. În ziua aceea, când Ioan Chirilă a inventat formula „Craiova Maxima”, Ilie Balaci i-a suflat și nea Vanea a auzit. Pentru că Ilie a topit atunci nu doar apărarea vicecampioanei mondiale din urmă cu câteva luni, ci și crizele de inimă și plămâni ale celor 50.000 din stadion și 20 de milioane din fața televizorului.

Cu fiecare minut, scurt de tot, care trecea, oamenii, care nu aveau altceva în cap decât acel „doar 1-0”, care nu mai venea, și care chiar nu mai venea, și despre care niciunul nu mai credeam că va veni, Balaci dădea oxigen, îi îndemna pe oameni să respire. Deși nimeni nu mai îndrăznea, de mult, s-o facă. Ilie se tot încăpățâna să arunce cu speranță în jur.

Uite-l aruncându-i mingea „printre” lui Zoli, cu care avea apoi să se certe la pauză și căruia avea să-i ceară, ca frați ce erau, să rămână la vestiar ca să-i permită „Vulpii” să intre, ca să le țină spatele, “știam că trebuie să ne ducem toți peste ei, altfel nu se putea, nu mai era timp!”, uite-l vânturându-l pe Hans-Peter Briegel așa cum nici Platini n-o făcuse vara trecută, la Mondiale, și cum nici Maradona nu avea s-o facă, la celălat Mondial, care urma să vină, trei ani mai târziu.

Briegel și Brehme au ținut, succesiv, la Maradona, în finală, cu mai mult succes decât la Ilie în miercurea aceea. Minutul 60, minutul 65, minutul 75. Iese Geolgău, care își trece mâna prin păr, și intră Cârțu. Nea Țică Oțet crede și el, asta înseamnă. Minutul 80.

Cam atunci s-a încheiat și cu speranța, și cu anii de liceu și cu cea mai frumoasă fată din școală și cu respirația. Cu zece minute înainte de sfârșitul a tot, nu mai credea decât Ilie Balaci. Ceilalți din teren erau obligați să creadă, în timp ce restul lumii pământene își trăia anestezia: ar fi fost prea frumos, oricum! Ori prea mult. Mai bine să se termine odată!

Minutul 80. Când vreodată? Când? Niciodată. Nici acum, la Replay, treizeci de ani mai târziu, când Marian Olaianos îmi spune că intră minutul acela, nu cred. În studioul 3 al Televiziunii e cald, am 54 de ani, nici doamna Păltineanu nu mai e să mă lase corigent, nu mai e nimeni.

Niște reflectoare albe care încing aerul, apoi coloana sonoră, și din nou, minutul 80. Apoi 81. Ilie e lovit, se ridică greu. Mingea a ajuns la Cami, la 35 de metri. Poate 40. Ce caută Cămătaru acolo? Păi, alt loc nu mai era. Nemții închiseseră toate culoarele, totul era blocat, baricadat, sufocat de ei și, mai ales, de ceas. Cineva a scris un roman, cândva, „Să nu ne uităm la ceas!”.

Ori noi nu ne mai uitam de mult, nu aveam nevoie de acest exercițiu inutil, timpul trecea prin noi cu viteză, grăbind un deznodământ pe care-l știam de la naștere: nu! Nu va fi! Nu, nici acum și nici altădată.

Cami însă are o idee: trage din întoarcere, cu Briegel în cârcă, de acolo, tocmai de acolo. Cea mai bună idee din viața lui, a noastră și istoriei care tocmai se hotărâse să ne ia în brațe. O singură dată pentru eternitate, dar ne-a luat! Reichel s-a întins și a scos, incredibil, de sub transversală, în corner și mai departe se știe. A fost scris.

De aceea Cârțu i-a zis lui Negrilă să vină în careu, că poate are mai mult noroc. Balaci a bătut cornerul, Cami a sărit enorm și a astupat soarele în tot careul, Negrilă și-a pus-o de pe dreptul pe stângul… Și a trecut ziua aceea. Și anii au trecut, și mulți dintre noi.

Ilie Balaci e singurul care a rămas, firesc, pentru că el e unicul nemuritor dintre zei.

Și liceul, și cea mai frumoasă fată din școală, care a doua zi m-a sărutat pe obraz și mi-a spus „credeam că nu mai vii azi la ore!”, și revista Flacăra de vineri, a lui Adrian Păunescu, cu Cami pe copertă în acel duel cu Briegel, toate au rămas, ca și Balaci.

Ziua deplină a Republicii Federale Craiova, ziua în care nimeni nu s-a uitat la ceas. Care atunci s-a și oprit, probabil pentru totdeauna.

Sau, cine știe, la ce putere de convingere are Ilie, acolo, sus…