Altă Românie. Ceea ce se vede și ceea ce se știe

Încet-încet, ne-am învățat cu înfrângerile și ne-am obișnuit să ni le explicăm prin “asumare”, indiferent ce sensuri ar implica acest cuvânt prins între ghilimele ca și cum ar însemna ceva.
Nu înseamnă aproape nimic, e în aceeași grupă valorică precum echipa națională. Speri ceva în legătură cu ea, dar niciodată nu ți se confirmă speranța! Dar ți-o asumi! Așa, și?

România a pierdut în Muntenegru, jucând foarte slab și tot ceea ce s-a spus după meci, de către numele mari care au făcut istoria echipei naționale, este adevărat. Cornel Dinu, Gică Popescu, Dorinel Munteanu, Basarab Panduru știu despre ce și despre cine vorbesc, pentru că au fost cândva acolo, au jucat și au învins la Mondiale, simți că îi doare ce spun, nu e loc de teatru în frazele lor. Tocmai pentru că le pasă și nu mai au altă putere în afara cuvintelor, nu mai pot ajuta altfel, deși știu cel mai bine care e necazul și, mai ales, care ar fi speranța, câtă mai e.

Dintre toate gândurile lor, dintre toate acele idei care să urnească într-un fel acțiunea, despre una am scris și eu, acum câteva săptămâni, aici, în ProSport. Nu o amintesc acum pe principiul “ți-am zis eu, da?”, ci pentru că, ascultându-l pe Gică Popescu, am avut sentimentul că e singura cale de salvare. Ceea ce la mine era un gând, la marele fotbalist al “Generației de Aur” devenise un plan concret de regăsire a identității.

Nu, nu mă refer la palmele pe care, zicea Gică, acești jucători învinși (și) de Muntenegru, ar trebui să și le administreze în fața oglinzii. Ci la ideea înlocuirii lor definitive din circuitul echipei naționale. “Ai ratat o calificare, două…dar dacă ai încercat de patru ori cu aceeași echipă, ce rost are să mai chemi încă o dată și încă o dată aceiași jucători!? Alții! Cu aceștia știm ce se întâmplă! Hai să le dăm șansa echipei naționale altora. Mai tineri, mai doritori de performanță, mai curajoși. Naționala înseamnă proiecte, atitudine, spirit!” Vorbele Baciului.

Am scris asta și cred în ceea ce am scris, cu atât mai mult cu cât iată ce confirmare am.

Alții! Pentru că, mergând pe ideea menținerii lor, riscăm să confirmăm una dintre definițiile prostiei, care spune că nu ai cum să aștepți alte rezultate, dacă în ecuație faci mereu și mereu aceleași lucruri. Joci 10 ani cu Chiricheș, de rezultatele lui ai parte!

Chiar dacă mâine învingem la Zenica, teoria rămâne în picioare și trebuie aplicată. Alții!

România de mâine, România care să înceapă să semene cu cea de altădată, are nevoie de fotbaliști care să creadă în ei înșiși, în primul rând, în tricoul echipei naționale, în tot ceea ce nu i-a mișcat dintr-o cruntă inerție pe cei care ratează, de ani buni, toate calificările. Alții! Echipa națională actuală are, desigur, câteva valori și ele trebuie să meargă mai departe. Sunt însă puține și chiar numărul lor spune ceva despre prezentul atât de chinuit al acestor ultimi șase-șapte ani.

Dar toate acestea se știu, nu credeți? Toate acestea se văd, nimic nu e mai transparent decât biata echipă națională a României, expusă la orice atac advers, vulnerabilă la orice centrare, fricoasă până la panică, lentă și timidă până la letargie. E un caz închis care nu s-a închis. Un pariu pierdut înainte de a fi pus. Iar cauzele sunt în teren, în principal în teren, pentru că marile vinovății ale antrenorilor sunt determinate de calitatea și implicarea jucătorilor și nu invers.

Altfel, sigur, cauze pierdute se mai găsesc. Le putem discuta, ba chiar se discută deja, aici și în toate studiourile și redacțiile de sport. Se văd și se știu și acelea, de mult.
Dar tot ceea ce se poate face e ceea ce spune Gică Popescu: alții!

Cu Mihai Popa, cu Aioani, cu Moldovan, cu Drăgușin, cu Boboc, cu Miculescu, cu Rareș Ilie, obligatoriu cu Octavian Popescu, cu Ianis Hagi, cu Albu, cu Baiaram, cu Ișfan, cu Markovic, cu Racovițan, cu alții, nu știu, cu Petrila, cu Radaslavescu, cu Ștefănescu, cu Păun, nu știu…”Le dăm altora șansa să joace pentru o calificare sau două, celor de azi le-am dat patru campanii sau cinci și am văzut, știm ce s-a întâmplat.”

Alții! Sigur că știm și vedem, Gică. E dureros de clar totul. Vrem însă? Sau, întrebarea cea mai grea dintre toate: suntem în stare să schimbăm?

Sau vom continua “să ne asumăm”? Deși am început să înțelegem ce înseamnă și asta.