A vorbit, acum două seri, și Victor Pițurcă despre maniera în care Federația a lăsat să-i scape un antrenor de calibrul fostului său coleg de cameră, semn că, la mai bine de zece zile de la data organizării conferinței de presă, Bölöni încă rămâne în primul plan al oricărei conversații serioase. Victor Pițurcă e un om serios, Loți Bölöni, încă și mai și.
Din statutul și din vorbele lor, e sigur că altcineva nu a fost serios și, mai mult, a și făcut toate mutările, așa neserioase cum par. De fapt, una singură, numirea lui Edi.
Așadar, Edward al cincilea. Asta pentru că, mai întâi de toate, echipa națională i s-a oferit lui Gică Hagi. Apoi lui Răzvan Lucescu, povestea cu fotografia din restaurantul din Salonic. Apoi lui Dan Petrescu,altă poveste, cea cu clauza, o știm.
Al patrulea a fost Loți Bölöni, care era cât pe ce, al cincilea Edi, care a acceptat și e, deja, de câteva zile, selecționerul României. M-am pronunțat de mai multă vreme, la Prosport Live, când am adus în discuție o secvență din Moromeții cu privire la caruselul de neînțeles prin care am fost făcuți martori ai unui proces de așa zisă selecție de care nu avea nimeni nevoie. Scenariul însă a fost astfel, bine că s-a terminat. Urmează faptele. Meciurile. Miza. Toate ale lui Edi.
Până la fapte însă, mă întorc la conferința de presă a lui Bölöni, care tot o faptă e și ea, tot un meci. Nu mai vorbesc de miză. A unuia dintre cei mai mari fotbaliști și antrenori din istoria României, dar mai ales a noastră, a minților noastre, să înțelegem ce-am pierdut, de ce am pierdut, cu ce ne-am ales, în definitiv.
Deja se comentează mult, pe toate site-urile, pe rețelele binecunoscute în social-media, a devenit aproape riscant să pui pe masă o părere, oamenii le au deja pe ale lor și e, probabil, destul pentru toți, cât am tot fost învârtiți în ultima lună și jumătate. Îl avem pe Edi Iordănescu și nu-l vom mai avea vreodată, cu siguranță, pe Bölöni. Din conferința lui, am înțeles că vreo două ore l-am avut și pe el. Apoi, nu știu ce s-a întâmplat și gata, asta a fost! Federația a vrut și n-a vrut. A făcut dreapta, după ce a semnalizat stânga, ceva de genul ăsta.
„Atunci de ce dracu’ mă cauți pe mine?!” Deci, conferința!
Ei bine, între multele adevăruri rostite de Bölöni, uneori cu duioșie și tandrețe, alteori cu aduceri aminte care să reconfigureze marile tablouri ale fotbalului românesc, din care a făcut parte, chiar cele mai mari, lucidul și cartezianul antrenor a spus și unul care trebuia să încheie orice negociere privind postul în cauză.
“Să mă ierte jucătorii, dar nu găsești unul talentat în fotbalul românesc!”.
Dacă fraza asta a fost spusă la vreo masă cu Stoichiță, poate să fi fost considerată o temă de conversație, cel mult. Dacă o scriem oricare dintre noi, poate fi o opinie. Dacă o spun oamenii în tribune, e un drept, poate chiar o parte de adevăr, adevărul lor.
Dar dacă vrei postul și banii în ideea că ai de gând să duci România la Turneul Final European, nu poți să o spui, chiar dacă, helas!, iată, o gândești. Nu ai cum! Deci eu vreau să conduc o selecționată despre care cred sincer și deschis că nu are niciun fotbalist talentat? Da. Nimeni, nimeni? Niciunul? Da, domnule, niciunul!
Nici Răzvan Marin, nici Andrei Vlad, nici Aioani? Nici! Nici Ianis Hagi, nici un pic, un picușor de talent? Ntz! Nici Drăgușin, de la Juventus Torino, împrumutat în Serie A, la Sampdoria și, acum, la Salernitana? Nici Cicâldău, nici Tase, nici Octavian Popescu, nici Ianis Stoica, domnule, chiar nimeni? Rațiu, Racovițan, Rus, râu, rățușcă, rămurică? Nici măcar Valentin Mihăilă, pe care Atalanta a dat, totuși, acum, opt milioane de euro Parmei pentru a-l avea? Nu, să mă ierte jucătorii, a zis marele fotbalist și antrenor, nu e vreunul cu talent.
Replay. Domnule Bölöni, că ați jucat în aceeași echipă, și ați cucerit aceeași Cupă a Campionilor, credeți că Adrian Bumbescu a fost ceea ce s-ar putea numi un talent? Sau marele dumneavoastră prieten Victor Pițurcă? Amândoi au crescut și au jucat la Universitatea Craiova, dar nu talentul extraordinar i-a dus la FC Olt Scornicești sau la Pandurii Târgu Jiu. Priceperea unor mari antrenori i-a transformat în super-valori. Ca talente erau Nae Tilihoi sau Sorin Cârțu, dar un mare antrenor, ca Halagian și încă unul și mai mare, ca Emerich Jenei, a făcut din doi jucători, două glorii. Aș fi vrut, ba chiar am ținut pumnii strânși să spuneți imediat după fraza asta, dar imediat, că dumneavoastră însă, cu pricepere și tact și experiență, îi veți descoperi chiar și acolo unde nu sunt, așa cum, altădată, nu-i așa, vi se întâmplase cu Rădoi, cu Marius Niculae, cu Petr Czech, în fine, cu destui.
Aș îndrăzni să nu-l adaug aici și pe Cristiano, el fusese adus din Madeira de cei de la Sporting tocmai că avea în exces, după cum s-a dovedit. Talent și tot ce mai era nevoie. Dar nu ați spus nimic de genul ăsta.
În fine, revin la conferință. Aș fi vrut să rămâneți necondiționat cu noi. Vă și vedeam, în ziua de 7 iunie, în Muntenegru, cu 24 de ore înainte să se împlinească o sută de ani de când există ECHIPA NAȚIONALĂ, cu un tricou galben, care să aibă pe spate numărul 100, iar dumneavoastră să ne povestiți cum ați atins, primul, cota asta, într-un meci cu Polonia, în 2 septembrie 1987, și că acum, când mergeți pe șaptezeci de ani, chiar e poveste și o bucurie și o onoare și un vis. Și tot binele din lume vi-l doresc!
N-a fost să fie. Poate Stoichiță, poate lungimea contractului, poate condiționările de performanță, poate neîncrederea, dracu’ știe ce s-a întâmplat!
Aș mai fi vrut să vă aud spunând că regretați, oarecum, că ați lăsat atunci, în 2001, naționala, în toiul calificărilor, că nu mai aveți de ceva vreme vreun succes ca antrenor, dar poate că ele vor veni, ca și atunci, după ce ați antrenat România. În fine, așa mă gândeam. Și încă mă gândesc, revăzând, iar și iar, această conferință de 69 de minute cât 69 de ani.
Aș fi vrut să nu las adevărul să strice un subiect bun, dar nu am reușit să mă abțin. Așa că rămânem cu netalentații. E un destin în țara asta. Cu ei însă, într-o zi, vom reuși. E o vocație și asta, nu-i așa?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER