În Spania e ora 22 și 23 de minute când Parejo egalează în Villareal – Juventus. Așa arată ceasul electronic de pe bordul taxiului alb cu dungă roșie, în diagonală, pe care l-am luat grăbit. Minutul „seisentayseis” urlă crainicul de la Onda Cero, urmează celebrul și inevitabilul gol, gol, gol, gooooool, și apoi vocea calmă și explicativă a lui Gică Craioveanu. Gica, pentru colegii lui din studio și pentru întreaga lume. Despre golul lui Vlahovic, din secunda 31 a meciului, Gica spusese că „fue un golazo, madre mia!”. Așa începuse meciul și noaptea. Spania respira greu, dar rămânea frumoasă.
Madridul credea însă altceva. Șoferul taxiului care asculta „Onda Cero” nu părea foarte interesat nici de circulația din Plaza Peru, unde îl rugasem să mă ducă, nici de soarta lui Unay Emery, despre care Gica spunea că e dominat de „tactica de los Giuve, n-o par el juego de Allegri”. Șoferul iubea fotbalul și se plângea de jocul la două capete al lui Mbappe, care ori vine, ori nu mai vine la Madrid. Ori, dacă rămâne la Paris, să ne spună odată, că mai sunt fotbaliști pe lumea asta! În definitiv, toată planeta vrea la Real.
Claro que si! Îl întreb și de Atletico, ce crede că se va întâmpla cu Manchester United și mă întrerupe foarte sigur: „Cristiano!” Atât, e de ajuns un singur cuvânt. El Diablo. Sigur că e „madridist”, dar îi place cum vorbește Gica. Altfel ar asculta Radio Marca, ori Cadena SER, ori Cope, dar nu, lui îi place Gica, mai ales cum râde. (Să ne oprim o clipă aici și să spunem că SER este abrevierea de la Sociedad Espanola de Radiofusion, și că deține cea mai mare audiență, de ordinul milioanelor de ascultători, plus o existență de 98 de ani. Da, peste doi ani face o sută de ani de la prima vorbă „en directo”).
Pero, senor, usted, ce credeți că astăzi e 22.02.2022? O dată la o mie de ani e chestia asta, cu cifrele!
Vrea să ieșim din discuțiile despre fotbal, deși lasă vocea lui Gică să se audă în continuare. Îi răspund și eu la fel de scurt, făcând pe deșteptul: palindrom!
Râde, dar nu așa, ca Gică. Nu sunt convins că m-a înțeles.
Madridul e complicat ziua, dar, mai cu seamă, noaptea. Pe un roșu la semafor am timp să-i arăt poza cu avionul care i-a adus pe ai lui Cristiano pe „Adolfo Suarez Madrid Barajas”, l-am văzut făcând manevre pe pistă. Alb, uriaș, era pictat pe el un singur cuvânt: UNITED. Mai dătător de teamă, cel puțin pentru mine, decât palindromul de care pomenea Marcos. Păi cum altfel să-l cheme pe șofer? Care, la verde, bagă într-a-ntâia și zice „sera un empate”.
Craioveanu continuă să comenteze acest „empate”, 1-1 între Villareal și Juve, în care „Submarinul galben”, echipa lui de acum douăzeci de ani, rezistă atacurilor lui Morata și Vlahovic. Pentru Villareal Gică a jucat cel mai mult în La Liga, patru ani, 120 de meciuri.
A dat și 28 de goluri. Fusese cumpărat de la Real Sociedad San Sebastian, sau Donostia, cum îi spun cei din Țara Bascilor. Acolo marcase 26 de goluri în 90 de meciuri. Alți trei ani. Mă gândesc la toate întâmplările vieții lui, le știu, le-am vorbit de atâtea ori. A încheiat la Getafe, la 38 de ani, 16 goluri în patru ani, tot 120 de meciuri, ca și la Submarin. Dar înainte de toate fusese Craiova!
Și mereu a rămas Craiova.
Și din nou semafor, asta deși Spania are cele mai multe sensuri giratorii din lume. Și am văzut ceva lume! Marcos întinde mâna în spațiul interior al portierei stângi și scoate un pahar transparent, cu capac și pai înfipt în mijloc, cu un soi de suc de roșii, ori de rodii, ceva roșu și opac, aproape strălucitor. “Vitaminas?” “Si, hombre!”. Trabajador, carevasăzică, vorba lui Hagi.
Gică vorbește și râde, râd și cei din studio. Ceasul de pe bord, cu cifrele lui roșii, electronice, arată mai bine decât aparatul de taxat. “Te ocolesc puțin, zice Marcos, dar doar dacă vrei, să îți arăt unde cântă suporterii englezi.” “În Plaza Mayor”, zic și eu, ca să arăt că știu. Nu e însă un ocol prea mare, plus că e centrul orașului, de ce nu?
„Glory, glory, Man United!” nu se aude însă foarte tare din careul cu clădiri cărămizii al celebrei piețe, dar se aude. Nu-s mulți, grosul de trei mii abia mâine se anunță…
Dacă tot ne lungim, îndrăznesc. Englezii nu se culcă, oricum, noaptea asta. “ Gica e o vedetă în Spania?” Marcos nici nu clipește, cât e el de “madridist”. “Claro que si, es una leyenda!” Gracias,
Marcos! Muchas gracias!
Pe străzi, lumea e tot mai rară. Oamenii din Madrid se văd mai degrabă prin translucidul perdelelor, în casele lor elegante, în lumina televizoarelor ori în cea a femeilor lor frumoase și ciudate.
Dacă ar fi mai mulți în stradă, l-aș ruga pe Marcos să oprească, ca să pot să cobor, și să strig: esteeee!
Pentru că, la Craiova, de ziua lui, săptămâna trecută, ceva sau cineva, l-a acuzat de trădare, atunci când a acceptat să dea lovitura de începere a meciului din seara de luni.
Unul din marii, foarte marii fotbaliști ai Craiovei Maxima, Rodion Cămătaru, cel mai mare atacant român din istorie, a pomenit, într-un astfel de context al trădării, de Gică. Iar eu îi dau dreptate lui Sorin Cârțu, „il indimenticabile”, niciodată uitatul, care spune că nu poate comenta ce spune și ce crede unul dintre colegii săi, frați cândva și mereu. Așa și e.
Dar eu pot să zic că e enorm gestul lui Craioveanu, de două ori golgheter al Științei, și că, în aceste vremuri, și ore fierbinți pentru salvarea și apărarea Craiovei, a Universității de fotbal de la noi de acasă, e mult mai bine să te implici decât să vorbești. E bine, desigur, și să vorbești, dar, mai cu seamă, să faci. Să crezi, să înțelegi și să ajuți. Chiar și să râzi, când auzi cine ce spune.
Promit, Gică, data viitoare, când vin la Madrid, te sun. Să râdem împreună.
Altfel, am ajuns destul de repede în Plaza Peru, Avenida de Pio XII. Gică a încheiat și el, cu o speranță, cum că mâine va fi mai bine. Taxiul a oprit brusc, iar Marcos a zis către mine: Suerte! Madridul s-a învârtit apoi în sens giratoriu, precum trădările de altădată, concrete și adevărate, cuțite înfipte în spate într-o primă zi pe băncile Universității. Poate atunci a început noaptea de dinaintea zilei Craiovei. Poate. Oricum, Spania ascultă și crede o voce. Iar Madridul și Craiova acelei voci ies dintr-o noapte care părea că nu se mai termină, cum a spus Gică, încheind emisiunea la Onda Cero. Sau nu a spus, doar mi s-a părut mie?
El oricum, mai degrabă face, decât spune. Si, Gica, hay noches que nunca terminan!
Există nopți care nu se termină niciodată!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER