E foarte probabil, la ora când scriu ceea ce dumneavoastră citiți acum, să se fi decis deja dacă Edy Iordănescu a acceptat sau nu să semneze cu FCSB. E încă posibilă orice variantă și, indiferent ce va fi hotărât tânărul antrenor, va avea toate motivele din lume să-și susțină opțiunea.
Și dacă va fi să fie, și dacă va fi să nu, Edy înțelege mai bine decât oricare dintre noi ce vrea. De la fotbal, de la FCSB, de la viață. Tocmai de aceea nici nu mai este atât de important acum să-l fixăm într-un post și într-o postură pe Edy, el poate fi discutat fără a mai fi prins într-o fotografie de grup.
La 43 de ani, grupul e chiar el însuși. Iar asta nu se prea întâmplă într-un fotbal, al nostru, în care totul e atât de nesigur și de fluid încât nici nu ai timp să așezi cadrul unde vrei să faci poza. Cu atât mai puțin să ai o personalitate care să nu aibă nevoie de decor și de circumstanțe pentru a fi încadrată.
Deocamdată, să vedem ce avem, de unde plecăm. Colegii de la Prosport au publicat în această pagină o analiză impecabilă a motivelor pentru care Edy ar accepta oferta FCSB. Cinci sunt argumentele pro. Primul ar fi totala independență a antrenorului în luarea deciziilor, argumentul fiind relația extraordinară, reală, dintre patronul Gigi Becali și familia Iordănescu, încrederea pe care o are în Anghel Iordănescu, Tata Puiu, „Antrenorul secolului” pentru ziariști și mulți dintre fani.
Al doilea motiv se numește “ disciplină”, prin a cărei impunere Edy este recunoscut în fotbalul nostru. Și aici e o certitudine. Al treilea e imaginea desăvârșit bună în ochii iubitorilor Stelei, indiferent de varianta juridică. Al patrulea e faptul că Edy se înscrie pe lista antrenorilor laureați din fotbalul românesc, campion ca și Gâlcă sau Reghecampf, ultimii care au adus titlul pentru FCSB.
Ultimul argument, dar nu cel din urmă, e că Iordănescu junior e și o voce, nu doar un antrenor, un manager care iese în presă, cum se spune, care se bate pentru echipa lui, un tehnician a cărui luptă cu adversarii nu se termină în minutul 90 al meciului și nu începe în minutul unu. Niciodată. Și asta se știe! Și care are un șarm actoricesc evident, mult peste Senior.
Dar, apropo de apelativul “Junior”. Nu cumva acesta e nepotrivit felului de a fi a lui Edy?
Îl vede cineva, ori l-a văzut, în toți acești ani, ca pe copilul lui tata? Eu nu.
Adrian Porumboiu, un om care a trăit multe și știe ce vorbește, a știut dintotdeauna, a spus acum câteva săptămâni că, la Vaslui, deși Edy era secund și Șumudică antrenor principal, în fapt Edy Iordănescu era cel care gândea antrenamentele, teoriile de joc etc.
Un om, pur și simplu un om adevărat mi s-a părut a fi, încă de la început, acest Iordănescu în varianta continuatoare, pentru că de nume nu are cum să scape și nu are nici de ce. Ba, dimpotrivă, e obligat să-l țină sus, iar asta a aflat-o, sunt sigur, de la școala primară, când în timpul săptămânii învăța să și-l scrie, iar duminica jongla cu mingea în pauzele meciurilor de pe Ghencea, ale lui taică-său, unde și-l auzea strigat.
Secund, când putea oricând să forțeze să fie prima vioară, „trabajador”, cum spun spaniolii, Edy a vrut să spună mereu, „da, sunt fiul lui Anghel Iordănescu, dar să nu credeți vreo clipă că sunt băiatul lui tăticul”! Și a continuat să-și asume, a plecat să antreneze la ȚSKA Sofia, cred că tocmai pentru a demonstra ce voia să zică… Apoi alte echipe în țară, de data asta, nici prea-prea, nici foarte-foarte, în ideea aceleiași demonstrații de independență, știind cel mai bine că e important ceea ce ai, dar e esențial ceea ce ești. Și iată că este!
Cred că nu e ușor să crezi că poți deveni un antrenor mare, când tatăl tău a fost cel mai mare. El a dus Steaua în a doua finală de Cupa Campionilor Europeni, el a câștigat Supercupa Europei, el a fost mâna dreaptă a lui Emerich Jenei în triumful absolut al fotbalului românesc, unicul, de la Sevilla. Tot Iordănescu tatăl a calificat România la patru turnee finale și România aceea a fost la un minut sau la un penalty, cum vreți, de a juca semifinala Campionatului Mondial de fotbal, cu Brazilia, în 1994.
Și atunci, dacă mi-am ales meseria lui, el, care a fost și unul dintre cei mai mari fotbaliști români ai tuturor timpurilor, mult peste, să zicem, Eden Hazard, asta ca să dăm un exemplu pentru contemporanii noștri mult mai tineri, mie, Edward, ce îmi rămâne de făcut? Pentru a ajunge să pot să aud într-o zi că el este tatăl meu, nu eu fiul lui? Pe principiul bine cunoscut „știai că și tatăl lui Enrique cântă?” Și în exemplul dat era vorba tot de un fotbalist, inițial. Portarul lui Real Madrid, Julio Iglesias.
Ce e de făcut? Ce e de făcut, când, chiar dacă reușești, nu reușești de ajuns? Și dacă reușești de ajuns, încă nu e de ajuns? Ce e de făcut, când într-un vestiar de jucători cu talent și tricouri destule internaționale, tu trebuie să admiți și să înțelegi că o accidentare te-a oprit măcar să știi până unde ai fi putut merge pe drumul ăsta?
Ce e de făcut? Păi exact ce a făcut Edy. A muncit, a muncit și a înțeles că viața lui e alta, a timpului trăit doar de el. Când a cucerit primul titlu cu Atleti, în 2014, Cholo Simeone a spus oamenilor, vreo 200.000, strânși în Plaza Neptuno din centrul Madridului, o frază care de atunci e zugrăvită pe toate eșarfele clubului, pe toți pereții stadionului Metropolitano, peste tot. „Senores, senoras, si se trabaja y se cree, se puede!”
Domnilor, doamnelor! Dacă se muncește și dacă se crede în această muncă, se poate!
Orice se poate, așadar, cu condiția să crezi în tine, în munca ta și, mai ales, să-i faci și pe ceilalți să creadă. Meseria de a crede în oameni e cea mai grea dintre toate, iar aici am impresia că Edy Iordănescu îl bate pe tatăl său, celebrul său tată, dar și pe mulți alții. Aproape pe toți. E demonstrația care va urma în cariera acestui antrenor important.
Poate chiar formidabil.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER