El clasico și prințul din negură

De treizeci de ani, de când avem acces la marile campionate ale Europei, am înțeles și noi că Madrid-Barcelona e cea mai mare ciocnire de pe continent. Cel mai probabil, din întreaga istorie a fotbalului. A fost o perioadă la care am avut dreptul de a fi martori la un duel de o asemenea energie cinetică, care împiedică deseori respirația. Cine cu cine, așadar? Cine împotriva cui?

Real, el mejor club del mundo, cu un palmares care nu va fi vreodată egalat, “los galacticos”, un termen care trebuia inventat pentru o echipă cu o putere nepământeană, venită din talentul unor fotbaliști care se numeau Zidane, Ronaldo, Figo, David Beckham. Plus Santiago Bernabeu, superlativul absolut al arenelor. Din anii de demult se auzeau pașii lui Gento, Di Stefano, pe care tatăl meu l-a văzut și mi-a spus că era cel mai mare, Puskas, Santillana, Valdano ori Butragueno.

Ce puteai să opui în teren acestor făpturi? Ceva puteai.

Barcelona, cel mai frumos oraș din lume. Barcelona, cu darul ei de a primi, probabil de la Madona din Sagrada, toate geniile care s-au apucat de fotbal pe această planetă: Maradona, Cruijff, Messi, Ronaldo (da, același!), Rivaldo, Hagi, Stoichkov, Ronaldinho, Iniesta și Xavi.

A venit epoca acestora din urmă, a “extratereștrilor”, Messi, Xavi, Iniesta, oamenii celui mai bun antrenor din istoria fotbalului, numitul Pep Guardiola. A șocat, a ucis prin silabe, tiki-taka, apoi Pep a pus echipa pe orbită și ea s-a dus mereu în sus, ca un șuvoi de arteziană, cu Luis Suarez și Neymar. Dincolo, se prezentase la turnir CR 7, dar nu singur: Benzema, Sergio Ramos, Marcelo, Modric, Toni Kroos. Omenirea respira greu și aștepta clasicul. Bună viață! Nume mari, sunete interstelare. Se putea mai mult?

Brazilieni, argentinieni, croați, francezi, germani, uruguayeni. Olandezi. Spanioli!

Lumea pe din două, până în ziua în care jumătate din ea a cedat, sub loviturile lui Cristiano, ale lui Florentino Perez, dar mai ales ale lăcomiei proprii. De câțiva ani, poate prea mulți, Barcelona s-a înfășurat într-un alibi fals, mințind și mințindu-se. Nu mai era ea, nu mai era aproape nimic, odată cu dispariția creatorului ei modern, Cruijff, și fuga lui Guardiola care lăsa o alunecare în neant, cu un Messi în teren, neînțelegând nimic. Pep însă înțelesese că urma, avea să vină prăbușirea. Amânată de Liga Campionilor luată cu un elev de-al lui, Luis Enrique, iar apoi căderea din lume, totală, netă, umilitoare, cu cuțitele lui Cristiano împlântate adânc: siiiiii!

Tata Martino, Valverde, Quique Setien (???), Ronald Koeman, chemați să salveze. Apoi sfârșitul. Alungarea lui Messi, adică preschimbarea buletinului de identitate cu un bilet de tombolă. “La vita es una tombola/ de noche, de dia!”. Manu Chao îi cânta așa lui Maradona, dar tombolă fără noroc ajunsese abia acum echipa argentinienilor de geniu, Barcelona, de unde Diego fusese cândva gonit. Celălat argentinian, cel năuc, plecase singur, plângând ca un copil în batistă, vara trecută, repet, neînțelegând, blocat în proiect, lipsit de instinctele lui Maradona și sufocat de bani. Bani, mulți bani. Barcelona stinsă, locul 12 cu Ronald Koeman în acest campionat, apoi pe 8, iar pe 10, pe 6… Mes que un club? Pe naiba, nu!

Umilită de Benfica și Bayern în Champions, apoi drumul pedepsei în Europa League.

Între timp, înghițind și el umilințe, pe Alianz Arena sau în La Liga, s-a întors Xavi.

De undeva din negura deasă a Orientului, Laporta, noul șef al destinelor, a întins mâna și l-a adus. Xavi, un nume de atunci pentru o salvare de acum. Se mai practicaseră astfel de mișcări în lume? Desigur, dar acum era altceva. Cum să antrenezi dezastrul?

Uite așa bine! Știi casa, știi locurile, știi obiceiurile, iar lotul nu e nevoie să-l știi, pentru că ai de gând să-l transformi. Acum ori niciodată!

Pep nu uită că Barcelona e casa lui!

Pep nu uită că acolo e casa lui și îl eliberează pe Ferran Torres, cea mai bună extremă din Anglia. Etihad-ul acceptă, cine îndrăznește să-l supere pe Pep?

Arteta îi dă drumul lui Aubameyang, iar Adama Traore se întoarce acasă. Se reface Pedri. Iar Dani Alves, gloaba din grajdul împăratului Roșu cu Albastru, se dă de trei ori peste cap și…

De fapt, toți s-au dat peste cap ca să ajungă la acest 4-0 cu Madridul pe Bernabeu. Toți. Publicul de turiști al catalanilor, înlocuit de amărâții cu pretenții de pe Rambla de Santa Monica. Socios. Apoi Pique cu Shakira cu tot. Sagrada Familia. Portul și monumentul lui Columb care arată Drumul. El Mundo Deportivo, cel mai vechi ziar din Spania. Xavi și cărțile lui Carlos Ruiz Zafon, de unde a fost, de fapt, adus.

Barcelona gotică, înspăimântător de frumoasă, separatistă, în mod absurd, letală, în mod absolut. Madridul nu avea cum să-i reziste, și nimeni în aceste zile. Realul va lua însă titlul și-l va semna pe Mbappe, nu are altă șanșă. Probabil și pe Halland.

Messi se va întoarce însă la ordinele celui care îl ordona și pe teren, să mai fie ordonat o dată. Din toamnă va fi iar zgomot în Cosmos, cumplit, încântător și decisiv.

Xavi, prințul din negură, a venit. Până la a întoarcerea lui Iisus și răstignirea Lui a doua oară, Sagrada Familia crede în Xavi. E ultimul întors, dar s-ar putea să fie primul Ales!

Altfel, sigur, e vorba despre fotbal. Și despre ceva bani. Barcelona, cel mai bogat club de pe glob, 715,1 milioane de euro venituri în 2021. Locul al doilea: Real Madrid- 714,9.

Pe trei, Bayern, cu 634,1 milioane, pe patru Manchester United, cu 580,4.

Apoi Liverpool, Manchester City, PSG. În ordinea asta.

Când Dumnezeu nu a avut nevoie de bani?