Finala s-a jucat ieri. Pour l’eternite!

Cu toată nostalgia și prețuirea pentru cel care a fost nea Vanea, genialul, îmi cer voie de la dumneavoastră să parafrazez celebrul titlu al cărții lui Ioan Chirilă.

„Finala se joacă astăzi” ar fi fost o bună pregătire moral-volitivă pentru Liverpool, în cazul în care Klopp ar fi cunoscut volumul. Ceva de genul acesta ar fi trebuit să le spună alor lui, acum e acum, dragilor, acum ori niciodată, cum scria pe vremuri deasupra tunelului de pe “23 August”.

Și poate că le-a zis ceva, sigur le-a zis ceva mobilizator, de credință și onoare. Niciodată nu mergi singur, asta e clar. Dar nu a fost suficient.

Editorial de Marius Mitran: Finala s-a jucat ieri. Pour l’eternite!

De de nu a fost de ajuns? Pentru că Real Madrid jucase și câștigase această finală de Champions League cu mult înainte ca ea să se joace de-a dreptul. O câștigase în semifinale deja, când scosese din cursă cea mai bună echipă a competiției, Manchester City, de la care luase cinci goluri, și de care fusese condusă în permanență, tur-retur.

Tur-retur, da. Însă a venit sfârșitul de pe Bernabeu și Madridul a întors soarta, timpul și banii. De ce? Pentru că fix cu un tur mai devreme, la 3-0 pentu Chelsea, în Spania, da, deținătoarea titlului s-a pierdut, deși dominase la sânge, chiar la piele aș putea zice.

Brusc, Modric și Rodrygo au inventat ceva, și fandacsia-i gata, soro! Soro, lume, aș putea zice!

Iarăși: de ce? Pentru că și calificarea aceea, la fel de imposibilă precum cea cu trupa lui Guardiola, fusese obținută un tur mai devreme, cu Paris Saint-Germain. Imposibila întoarcere, vorba lui Marin Preda, se dovedise perfect fezabilă, în ciuda a două manșe senzaționale făcute de Mbappe. PSG, ca și Chelsea, mai apoi, ca și City, iar de sâmbătă noapte, ca și Liverpool, toate au pierdut, dramatic, dar au pierdut, pentru că echipa din fața lor câștigase deja încă din momentul începerii partidelor decisive cu ele. Finala de la Paris era de multă vreme în buzunarul vestei lui Ancelotti, când Klopp, naivul, își închipuia că abia începe. Și Florentino Perez știa că o are. Nu mai spun de Benzema, pentru că acolo, jos, pe teren, lucrurile acestea se simt cel mai limpede.

Mereu cu avantajul de a fi produs miracolul cu un tur mai devreme, Real Madrid știa că nu se poate ca miracolele să se fi produs degeaba, ca și nebunia. Tot mai greu, tur după tur, tricoul îmbrăcat de galactici în finală a avut, în mod paradoxal, darul de a-i strivi pe adversari, care au tras, dar nu au nimerit, care, când au nimerit, nu au reușit, și tot așa.

Strivită de gloria de tururi recente a Madridului și copleșită de Gloria eternă, “per siempre” a albilor regali, echipa de fotbal vocal-instrumentală numită Liverpool a obținut fix ceea ce era sigură că va obține: înfrângerea. Klopp a inovat în teren prostește niște formule de joc, Salah a fost înghițit de Mendy și gata, restul nu a existat.

Marilor nume eliminate succesiv în acest parcurs de Champions League, Madridul le-a atârnat de gât adversarilor din finală și cele 13 trofee obținute din eforturi anterioare, era să zic vânzări, nu știu de ce!

Pentru că în timp ce toate celelalte sunt echipe, Real Madrid e o vitrină. O ramă de tablou la Prado. Un seif cu un cifru la care îi lasă și pe ceilalți să încerce, un miliard de combinații fără niciun rezultat. Doar Madridul știe Combinația și se distrează văzând că alții, mereu alții sau aceiași, nu contează, se chinuie să găsească ceva ce nu au.

Și nici nu vor avea. Iar, în cazul puțin probabil, vorba stewardeselor de pe Iberia și de oriunde, al depresurizării din traseul optimi-sferturi-semifinală, Madridul va veni în ziua următoarei finale cu Gloria lui Gento, Puskas și Di Stefano. Apoi, dacă nu va fi de ajuns, cu cea a lui Santillana și Santamaria, apoi cu moștenirea zisă și “La Quinta del Buitre”. Și, dacă tot nu va fi de ajuns, cu explozia galactică a lui Ronaldo, Zidane sau Raul. Abia în ultimă instanță, deși nu va fi nevoie, va invoca zeii de ieri și azi: Cristiano, Benzema, Sergio Ramos, Marcelo, Modric, Kroos.

Peste o sută de ani, sau o mie, în caz că Madridul nu se va plictisi de onoruri și pupici pe Instagram-ul Inter-Planetar, clubul în alb va avea 89 de Ligi, Liverpool, 9, poate, Bayern 12, Juve trei, iar PSG și City, desigur, niciuna. Să trăim bine, vorba Președintelui!

La Perez mă gândeam.

Altfel, cred că toate echipele lumii, de la Milan și Bayern, la Boca și United, de la Liverpool și Chelsea, la Flamengo și Ajax se tem în fața Madridului și pierd aproape fără să știe ce se întâmplă cu ele. Așa a fost sâmbătă, 28 mai 2022, pe Stade de France, la Paris, așa va fi “hasta el final del tiempo”. Mai contează că singurul gol validat al finalei nu a avut nicio reluare, dar absolut niciuna, după ce a fost verificat de VAR? Nici măcar în studiourile noastre, ce-am văzut eu, nu vorbesc pentru toate…Bine,în schimb, că s-a dat de șase ori șutul lui Salah scos de Courtois. For the Good of the Game, of course.

Biensur! Hala Madrid y nada mas, îmi scrie prietenul Robert Pongracz, crescut și copilărit lângă Frankfurt, fan pe viață al “albilor” de acolo, dar și suporter devotat pentru “los Blancos”. Este pe Santiago Bernabeu și vede meciul alor lui. Îmi trimite, cum se zice, în timp Real, poze și filmușoare. E fiesta acolo! Așa va fi “pour l’eternite” îi scriu și eu, aducându-mi aminte la timp de titlul de pe prima pagină din L’Equipe de acum 24 de ani, când, tot la Paris, tot pe Saint Denis, Franța lua primul ei titlu mondial.

Pentru totdeauna. Așadar, va fi mereu un Madrid în triumf și o suită de echipe care, câteodată, uneori, cu sau fără noroc, cine știe…

P.S. Doar două echipe în lumea cunoscută de noi nu intră învinse dinainte de Madrid. Pentru ele, finala, care ar fi ea, se joacă, indiferent de zi sau formă. E vorba de Barcelona, dar, mai ales, de Atletico. Anul acesta, de pildă, Barca a ridiculizat Madridul, 4-0 pe Bernabeu, dar putea fi 8-0. Pentru că nu conta. Pentru că la Barcelona, dincolo de faptul că are genă de mare echipă, funcționează un orgoliu de stat în stat, știți, Catalunya is not Spain, o mândrie locală care face față greutății tricoului alb, dar doar atât, trofeele merg, de o sută douăzeci de ani tot spre Madrid, sau, mai bine zis, mai mereu spre Madrid…Deși cei mai mari jucători ai lumii au fost mai mereu la Barca, de la Maradona și Cruijff, la Ronaldo, Rivaldo, Ronaldinho și Messi, Madridul a îngenuncheat când a fost mai necesar clubul care e mai mult decât un club…. În cazul acestor meciuri, nu tricoul i-a învins când i-a învins pe catalani, că și al lor e greu, ci conștiința numărului 1 în toate. Pentru că reciproca nu e valabilă: Spania e și Catalunia. Și Asturia, și Galicia, și Andaluzia…

Cu Atletico e și mai simplu. “Los Colchoneros” au apărut pe lume, spre deosebire de Liverpool, Barca sau Bayern, cu un singur scop și un singur inamic: Madridul. Nu au teamă, nu au complexe, nu văd și nu simt tricoul greu al vecinilor cu care împart Capitala. Nimic din toate astea nu-i sperie, nici titluri, nici Ligi. Ei au publicul lor, idolii lor, legendele lor, pe Luis Aragones și pe Cholo Simeone. Până azi, în o sută de ani, plus 11 cu argentinianul în negru, ceva tot au realizat: să creadă că, într-o zi, cândva, vor reuși.

De altfel, aceasta e maniera lor de a trăi și o spun mereu: nunca dejes de creer. Niciodată să nu încetezi să crezi. Și așa orașul, lumea și visele, duritatea și cântecele, credința și speranța, toate au devenit ale lor. Doar trofeele se duc, în general, la ceilalți, din centrul orașului.

Pentru că nu, nu e vorba de noroc și arbitri, ci de soartă. Așa le-a fost scris. Suerte, zic ei!

Așa credea azi noapte și Robert Pongracz, când mă amăra, de pe Bernabeu.